Laura Elena Gheorghe locuieşte şi lucrează în însorita Barcelonă. Mai exact, la cinci minute pe jos de La Rambla, pietonala adorată de turişti care a fost ieri teatrul unui atac terorist – încă unul! – care a umplut strada cu trupuri însângerate.
Laura lucrează în digital marketing şi a plecat din ţară, pentru studii, acum opt ani. De un an, jobul a adus-o în Barcelona, şi până acum a dus, după spusele ei, “o viaţă foarte liniştită, dar latină, mereu cu mulţi oameni pe stradă, voie bună, tapas , siesta, nici nu poţi să îţi doreşti altceva.” Până ieri, Barcelona a găzduit Festivalul Graciei – numit după unul dintre cartierele oraşului. Un eveniment plin de flori colorate, cu concerte în toate pieţele, care atrage mii de oameni în superba capitală catalană.
Ieri, după prânz, Laura s-a întors acasă, să lucreze în “home office”, pe laptopul primit de la muncă. Avea în vizită o prietenă cehoaică, ieşită la plimbare.
La scurt timp după ce vizitatoarea a venit acasă, fetele au ieşit pe balcon să fumeze. Au fost şocate să audă sirene şi să vadă două elicoptere survolând zona.
În trei-patru minute, au început să sune telefoanele şi să piuie mesageriile. Familie, prieteni de peste tot. Voiau să ştie dacă erau în viaţă, dacă erau în siguranţă. Din relatările lor, au aflat de nenorocirea care se întâmplase la o aruncătură de băţ distanţă.
În scurt timp, a primit un mail de la muncă, să nu iasă din casă. Aproape concomitent, megafoanele de afară avertizau populaţia să stea înăutru. Printre alarme, se auzeau urlete. Ale victimelor, ale martorilor. Cine ştie?
Au simţit cum le cuprinde panica. Într-un moment de linişte întâmplătoare, ţipătul unui biet pescăruş le-a făcut să sară în sus de spaimă. Un elicopter dădea ture chiar deasupra clădirii în care locuia ea.
La televizor, se spuneau detalii puţine şi vagi; poliţia încă nu prinsese pe nimeni, şi se zvonea că asasinii se ascund undeva într-un bar din apropiere. Fiecare zgomot era suspect. La un moment dat, au auzit paşi urcând trepte în clădire şi au început să tremure necontrolat, cuprinse de o teroare cum nu trăiseră în viaţa lor.
Undeva, sub ochii lor, uşile unui centru comercial s-au deschis şi oamenii au început să fugă haotic, ca nişte oi speriate. Îşi scăpau din picioare pantofii, sandalele şi le lăsau acolo unde căzuseră. Vedeau poliţiştii complet înarmaţi, urmărind pe cineva. Apoi, au auzit că unul dintre atacatori a fost prins.
Autorităţile au blocat zona: străzile, transportul public, staţiile de metrou din apropiere. Unii norocoşi, ca ea, au fost surprinşi acasă. Alţii. în trafic sau la muncă. Ore în şir, n-a putut ieşi din casă.
O întreb dacă avea cele necesare şi îmi confirmă că da: fusese recent în concediu în România şi avea zacuscă 2pentru patru săptămâni”. Doar apa li se terminase şi, după miezul nopţii, s-a încumetat să iasă, să-şi cumpere. “Mă uitam cu suspiciune la oameni, iar ei se uitau cu suspiciune la mine.”
Magazinul era al unor marocani. Oameni de aceeaşi naţionalitate cu agresorii. Au servit-o muţi de ruşine şi de umilinţă. E îngrozitor să începi un destin nou într-o ţară străină, apoi să vină compatrioţii tăi interlopi să strice vibe-ul pentru toată lumea.
Azi, transportul în comun s-a reluat; dar şcolile şi o parte dintre magazine sunt închise; iar angajaţii care nu se simt în stare să-şi reia activitatea au zi liberă. Turiştii se încumetă timid să iasă, în număr restrâns pe străzi.
Laura mă părăseşte. Se duce în Plaça Catalunya. Acolo are loc un eveniment de comemorare a victimelor serii trecute. Şi de la faţa locului, îmi trimite o fotografie.
Sunt de ajuns doar 24 de ore şi o mână de nemernici ca un oraş să se transforme, dintr-o celebrare a luminii şi frumuseţii, într-o vale a plângerii.
La Barcelona, civilizaţia noastră lobotomizată a aflat că toate au un preţ. A aflat ceea ce-a uitat, nu ceea ce n-a ştiut niciodată. Că nu se poate să omori civili iraquieni, sirieni, libieni, iar acasă să meargă circul fără nicio sincopă. Da, ştiu, e nedrept să moară civili nevinovaţi. Dar nu-i decât un schimb de experienţă: dacă vă imaginaţi că “ai noştri” merg frumos pe un tăpşan în Afghanistan ca să se bată cu soldaţii lor profesionişti, vă înşelaţi. În războaiele moderne, adică de la primul război mondial încoace, populaţia civilă este ţintă predilectă a atacurilor armate. Aveţi senzaţia că în Serbia a fost altfel? Uitaţi-vă la ruinele din Gaza, sau la munţii de moloz din Siria, ca să pricepeţi că noi mergem peste ei să le dărâmăm plafonul în cap, cu vecinii de deasupra cu tot, în timp ce ascultă ştirile la televizor. În Barcelona, victimele guvernului nostru ne-au trimis salutări.Desigur, nimic din ceea ce vreau eu n-o să se întâmple. Flăcăii noştri o să continuă să ucidă şi să jefuiască departe de casă, în timp ce noi o să ne uităm la televizor la seriale amuzante, sau o să ascultăm muzică inteligentă despre inconvenientul de a trăi. Din când în când unii o să se întoarcă între patru scânduri, iar noi o să-i omagiem la ştiri numindu-i “eroi” şi-o să-i înmormântăm cu onoruri militare. Din când în când câte un descreierat o să pună o bombă într-un aeroport, sau într-o gară, sau la un metrou. Ne vom uni cu toţii împotriva teroriştilor lor, după care vom vorbi despre pace şi nevinovăţie. N-o să ne întrebăm niciodată cât sânge e în benzina pe care o băgăm în rezervor sau în metalele rare din smartfonul nostru. Guvernul va aloca din ce în ce mai mulţi bani pentru a ne proteja, pentru că guvernul este făcut din oameni. Mai multe camere, mai mulţi poliţişti, mai multe reglementări. Iar nouă n-o să ni se pară nimic suspect, pentru că suntem o civilizaţie de nătărăi patentaţi… În ansamblu, lucrurile vor sta, ca să zic aşa, destul de mişto.Noi, euroamericanii, am inventat războiul perfect. Suntem politicoşi, mergem la cei pe care-i atacăm acasă, nu-i facem să se deranjeze cu trupele şi logistica până la noi. Suntem idealişti, ne deranjează că inamicii noştri nu-s democraţi, că nu-s sinceri şi ascund de noi armele de distrugere în masă, că nu se poartă suficient de bine cu femeile lor lăsându-le să voteze şi dezbrăcându-le ca pe nişte femei fericite. Ne supără religia lor care nu-i suficient de bună faţă de absenţa religiei noastre. Ne incomodează absenţa lor de civilizaţie în raport cu excesul nostru. De aceea mergem, le distrugem oraşele, infrastructura, instituţiile civile. Le dăm şansa să renască din ruine, acoperindu-le ţara cu moloz.
@ Danielle W. Departe de a te contrazice, as vrea totusi sa punctez un aspect: suntem deja in situatia asta, de euroamericani. Ma indoiesc sincer ca ne-am putea sustrage, chiar daca am vrea. Cred ca singura manifestare de liber arbitru ca natie la care am avut acces in ultima vreo suta de ani a fost sa ne alegem tabara, inainte vreme nici macar libertatea asta nu am avut-o. Daca nu sesizezi chestia asta, te situezi si tu in categoria blamatilor alora de idealisti.
Stii, in armata, acum ceva mai mult de jumatate de viata adica, ne-au explicat niste unii cu vreo 8 clase valide cum sta treaba cand ajungi fata in fata cu inamicul, la fel de om ca si tine, in fond. Si anume, “decat sa planga ma-ta, mai bine sa planga ma-sa”. Ti se pare ca suna dur, crud, inuman? Ca sa vezi. E realitatea lumii in care traim, fara farduri. Get use to it, or find an ivory tower.