Lumea ca nişte banane

Una dintre cărţile care mi-au încântat cel mai mult toate simţurile, de la simţul estetic până la cel tactil, îi aparţine celebrului autor englez Patrick Hillsburry, care a mai fost tradus la noi cu cartea lui de teorie literară- „O săptămână în balon cu Roland Barthes” şi romanul „Lolita la cules de perle”. Acum a apărut şi la noi „Neprihănirea lui Jamie, Păcătosul” (The righteousness of Jamie, the Sinner).

Eu am fost nevoită să citesc, pentru facultate, cartea lui despre Roland Barthes, scrisă într-un fel mult mai puţin arid decât alte cărţi de teorie literară cu care m-am intersectat. Mai pe scurt, el reia tema biblică a celor şapte zile ale creaţiunii pentru a le aplica la ceea ce a făcut Barthes pentru literatură şi felul în care a reuşit să umple un spaţiu amorf. Pe de altă parte, tot ceea ce savantul a suprimat în scrierile academice, şi-a găsit locul perfect în „Lolita la cules de perle”, unde autorul imaginează o Lolita contemporană, care după ce obţine de la fiecare iubit (bătrân, fireşte) ceea ce îşi doreşte- adică bijuterii multe şi cât se poate de scumpe, îi omoară pe toţi la fel. Interesant este că lui Hillsburry nu-i pasă deloc de logică- Lolita nu este prinsă, nici urmărită de poliţie- pe el îl interesează să fixeze într-un mod cât mai original reperele psihologice şi metafizice pe alocuri ale eroinei sale ciudate. Sună a roman poliţist, dar vă asigur că nu e!

Dar toată această introducere prelungită am făcut-o pentru că voiam să vă daţi seama în ce registre stilistice şi narative diferite poate lucra acest autor genial în mod la fel de autentic.

Cine a citit postarea mea despre Recviemul lui Verdi, va înţelege repede de ce titlul m-a atras instantaneu. Dar Hillsburry ne-a pregătit iar o surpriză. Căci „Neprihănirea lui Jamie, Păcătosul” nu este chiar ceea ce pare după titlu, dar asta nu a fost o dezamăgire pentru mine, din contră. Deşi am fost cam uimită să încep o carte a cărei primă frază sună cam aşa: „Jamie era surprins că nici de data asta nu a catadicsit să ia măcar cojile de banane din pat. S-a frecat la ochi şi a constatat că, de fapt, nu dormise numai cu cojile de banane în pat, ci şi cu hainele purtate în ziua anterioară şi cu ochelarii de soare. Jamie era surprins şi trist să constate că devine din ce în ce mai neglijent şi mai leneş”. Şi tot aşa, în două pagini, Hillsburry îţi povesteşte în fraze care, toate încep neapărat cu „Jamie era…Jamie a constatat că…”, ratarea treptată, dar continuă, pe care o resimte personajul său. Pe parcurs, afli că Jamie este fiul unui pastor protestant, dar pentru că din fragedă copilărie până în adolescenţă a tot ratat tot ce se putea rata, a hotărât să plece de acasă, câştigând astfel şi dispreţul întregii comunităţi de „credincioşi” din micul sătuc din Anglia în care a fost crescut.

Nici pe cont propriu nu îi merge mai bine lui Jamie: „Jamie se simţea ca fiul risipitor şi nu prea. Nu-i era dor nici de bucatele tatălui, nici de tatăl însuşi, ci îi era mai degrabă dor de pasărea aceea albastră care purta în cioc nişte plicuri roz pe cerul mov. O vedea din ce în ce mai des. Dar Jamie s-a enervat când şi-a amintit că asta fusese în vis. Realitatea cea dulce şi goală ca dansatoarele de cabaret care îl încântau îi pregătise o altă surpriză: scrisoare de la serviciu. Concediat. Bun. Scrisoare de la proprietar: evacuat. Bun. Nu ştia nici el de ce, dar după atâtea nenorociri şi-ar fi dorit pur şi simplu să vadă din nou pasărea aia. În visul următor, urma să o-ntrebe dacă vorbeşte, dacă nu cumva poate să îl iubească. Aşa.”

Pentru un ochi profan, viaţa lui Jamie Starcock se poate rezuma ca o serie de dezamăgiri, decepţii şi ratări. Ce e interesant şi plăcut totodată e faptul că, în toată învălmăşeala lui existenţială, Jamie pare un personaj amorf, care nu reacţionează în niciun fel la toate aceste tulburări: nu se enervează, nu plânge, nici nu se hotărăşte să lupte. Pare un „om fără însuşiri”. Prima iubită, Dalida, dansatoare de cabaret, îl părăseşte cu mari mustrări de conştiinţă, mustrări pe care i le confesează, iar el, departe de a se enerva sau a traversa crize, o roagă pe Dalida să se liniştească, pentru că i se pare absolut normal ca ea să-şi dorească să-l părăsească. Următoarele iubite, toate „de o stupiditate şi de o vulgaritate de neînţeles”, îl iubesc totuşi tocmai pentru că el dă atât de mult fără să ceară nimic în schimb, iar ele, paradoxal, în loc să îl trateze ca pe un „veşnic fraier” , încep să îl iubească sincer, dar niciodată ca bărbat.

O scenă memorabilă are loc când una dintre aceste iubite, desprinse parcă dintr-un tablou de Toulouse-Lautrec, îl ia pe Jamie la biserică, spunându-i clar că vrea să meargă cu el acolo ca să se roage pentru iertare pentru că tocmai l-a înşelat pe el cu un tânăr plin de bani: „Cadiz s-a îndreptat cu urechile ei portocalii şi cu sclipiciul mov de la ochi către Jamie, supus şi gata să audă orice. Cadiz l-a muşcat lent de ureche şi apoi şi-a făcut semnul crucii, spunându-i că trebuie să meargă acum, urgent, la biserică, pentru a o ierta Dumnezeu pentru că l-a înşelat pe blândul Jamie. Ea şi-a ridicat volanele şi a început să zboare, părul la fel de portocaliu ca şi urechile acoperindu-i sânii imenşi şi goi.”

Pe alocuri marquezian în expresie şi dostoievskian prin conturarea unui personaj aparent „idiot”, cartea de 250 de pagini a lui Hillsburry te cucereşte instantaneu. Partea mai interesantă e că, după seria de pagini în care sunt exploatate toate eşecurile tânărului erou, imposibil de integrat într-o colectivitate, începe o altă parte a cărţii în care, asemenea unui iluzionist întârziat, autorul face un fel PS-uri la fiecare episod anterior al cărţii, tehnică narativă interesantă şi originală dar, ce-i drept, şi un pic obositoare, dacă nu eşti fericitul posesor al unei memorii bune. De exemplu, după scena în care şeful îi reproşează incapacitatea de a vinde vreuna dintre casele agenţiei imobiliare la care lucra, aflată cu aproximativ o sută de pagini înaintea continuării propriu-zise a ei, aflăm că Jamie, în loc să-şi înjure şeful şi soarta, se duce şi ia de pe stradă un bătrân fără locuinţă pentru a-l adăposti la el, simţind astfel că răscumpără incapacitatea de a vinde locuinţe la locul de muncă…

Să fiu mai precisă: între paginile 97 şi 100, are loc scena în care şeful îi aruncă reproşuri grosolane şi exagerate lui Starcock. Ceva mai încolo, autorul povesteşte cum Jamie pregăteşte mâncarea pentru bătrânul Raphael, care stă la el, dar nu ştim nici ce e cu el, nici de unde vine, nici când a apărut. Dacă nu ai memorie bună şi treci ziua următoare mai departe, poţi să şi uiţi, după alte câteva pagini, de mustrarea teribilului Jenkins şi de Raphael. Numai că la pagina 200, scriitorul realizează „P.S.-ul” la această scenă, PS care constă în „adoptarea” bătrânelului singur. Tot prin intermediul acestei tehnici, cititorul află, exact atunci când se aşteaptă mai puţin, că Jamie nu reuşea să fie eficient la locul de muncă pentru că nu înceta să viseze la desăvârşirea propriului volum de poezie, intitulat „Bananele bolnave jonglează” şi mai aflăm că el reuşeşte să treacă peste toate decepţiile sentimentale pentru că se visa iubitul Reginei Schelom, personaj „real” dacă se poate spune aşa, produs al minţii unei alte prozatoare engleze care m-a încântat şi pe mine cu romanul citat în cartea de faţă şi care se intitulează „Iubirile în gri ale Reginei fără Rege”. Jamie spera să devină el Regele personajului care începea să existe din ce în ce mai pregnant şi pipăibil în mintea sa, iar paginile acestea sunt foarte emoţionante prin emoţia subtilă pe care o emană. În niciun moment, tonul nu devine patetic, fără ca, astfel, să lipsească vreun dram de căldură umană.

Sfârşitul este încărcat de simbolistică, în ciuda faptului că, aparent, şi insist pe termenul „aparent”, aveam de-a face cu istoria loserului perfect. Se duce acasă, dorind o împăcare, unde pioşii enoriaşi ai tatălui său îi fac o primire neplăcută: o femeie are, nu se ştie de unde, poze cu iubitele ciudate şi compromise ale lui Jamie şi le expune în timpul predicii, tatăl spune că preferă să nu mai ştie de el şi doar să se roage pentru el, iar prietenul său cel mai bun din copilărie povesteşte, pe un ton plin de falsitate, cum era să îşi piardă sufletul din cauza influenţei proaste a amicului său, considerat de toţi o cauză „pierdută”. Plecând din sat, Starcock nu dă semne de revoltă. Se afundă în gîndurile lui şi dintr-o dată are viziunea coperţii perfecte pentru volumul său de poezie. Odată ce face primul pas în afara satului (gest deloc lipsit de simbolism), pasărea din visul lui, de care am amintit la început, îşi desface ciocul din care cade volumul său tipărit de poezie, după care i se face rău şi se întinde. Ultima frază a romanului pune în valoare şi mai mult semnificaţia începutului cărţii care, despărţit de contextul final, poate părea plictisitor şi mecanic: „Aceluia despre care în curând vom spune că a fost Jamie Starcock, Păcătosul, i-a fost clar că va…da, chiar asta urma să i se întâmple. Dar în acelaşi moment, lui Jamie Starcock i-a fost clar că a meritat să trăiască”.

De ce a ajuns un om aşa dispreţuit ca Starcock la concluzia aceasta, nu ni se spune, dar ni se sugerează de-a lungul tuturor celor 250 de pagini. Criticul Herbert Millstow sugera într-un eseu de întâmpinare a cărţii faptul că avem de-a face cu o figură christică. E drept că, atât Isus, cât şi Starcock au fost judecaţi greşit şi nu s-au străduit să alunge prejudecăţile din jurul lor, dar Starcock a suferit fără să ştie prea clar de ce, şi a suferit superb, sublim şi exemplar, în timp ce Isus a ştiut permanent exact pentru ce suferă. Mie mi s-a părut mai degrabă apropiat de prinţul Mîşkin din Idiotul. În orice caz, cartea asta, atât prin personajele sale, cât şi prin tehnica narativă genial construită, jonglează subtil şi cu farmec cu prejudecăţile colectivităţilor umane, asemănător, pe alocuri, cu metoda pe care Lars von Trier a aplicat-o pentru „Dogville”. Şi apreciez şi salut faptul că este una dintre foarte puţinele cărţi în care arhitectura scriiturii este pusă în slujba esenţei mesajului.

Am făcut tot felul de analogii cu alte produse artistice, dar aş dori să închei prin a vă asigura că „Neprihănirea lui Jamie, Păcătosul” nu seamănă cu nimic altceva, nici din literatură, nici din vreo altă artă.

Şi acum, o veste bună pentru cei care sunt deja ai fani ai celebrului scriitor şi profesor, dar şi pentru cei pe care sper că tocmai i-am câştigat prin cronica asta: luna aprilie va fi onorată nu numai de vizita lui Pamuk, ci şi de vizita lui Patrick Hillsburry la festivalul de literatură „Scrybulon”, coordonat de profesor doctor Ciprian Sălănescu de la Universitatea Bucureşti. Mai multe detalii legate de loc şi dată vă spun când aflu şi eu. Ne vedem acolo!

Mai jos, o mostră de frumuseţe a scriiturii marca Hillsburry:

„Jamie şi-a făcut curaj şi-a s-a apucat să scrie într-un ritm ameţitor scrisoarea de intenţie. Ştia ce avea de făcut: trebuia să fie sincer, clar în exprimarea aşteptărilor şi a capacităţilor sale:

<<Mă numesc Jamie Starcock şi îmi doresc să fiu angajat într-un birou. Mărturisesc că mi-e frică de munca grea, inexpresivă, lipsită de poezie şi mi-e frică de birourile în care nu apar poze cu părul portocaliu ca al iubitei mele. Deci mă numesc Jamie şi aş vrea să fiu angajat într-un birou în care să bătem toţi la tastatură poveşti, ficţiuni diferite. La sfârşit, ne oferim reciproc ţigări şi deschidem ferestrele pentru a ne îndrăgosti de cerul mov.

Pot sta opt ore încontinuu la birou şi să inevntez poveşti. Mă mulţumesc cu orice salariu care m-ar putea ajuta să îmi cumpăr iaurturi bune şi ciocolată cu stafide, care, apropo, este preferata mea. Desigur, acestea sunt divagaţii nedorite şi aş dori să mă scuzaţi pentru ele, ceea ce o să şi faceţi, pentru că, şi dumneavoastră ştiţi, dacă mă veţi angaja, veţi avea cel mai mare producător de ficţiune al Angliei.

Nu vă gândiţi că am încumetarea de a mă considera scriitor, nu! A fi scriitor presupune multă lectură, pe care eu, din cauză că sunt mereu ocupat cu inventatul, nu am timp să o realizez. Asta mai înseamnă şi mult talent narativ şi mult control al frazei dar, vedeţi dumneavoastră, mie Dumnezeu mi-a dăruit numai capacitatea de a-mi imagina. Mă aşez uneori la birou şi scriu aşa: păsări albastre cu cioc portocaliu, dansatori slabi şi înalţi îmbrăcaţi în rochii glamour de femeie, femei mici şi grase îmbrăcate în reţele mov, banane care aleargă din fructieră pentru a se săruta cu brânza mucegăită, lichid dansând de culoare vişinie, cercei agăţaţi de plămâni, etc. Şi vă spun, fără nicio falsă modestie, că mulţi designeri ar fi invidioşi pe toate modelele de rochii absolut ravisante pe care eu le visez mereu, dar pe care nu am darul de a le modela pe hârtie.

Mi-a devenit clar, în urma eşecurilor pe toate planurile artistice, faptul că singurul meu dar, singura mea posibilitate de existenţă este imaginatul în cel mai pur statut al său. Mă gândeam că poate m-aţi ajuta să câştig şi bani din asta. Iaurtul meu preferat, din păcate, cere bani reali, deşi am încercat de câteva ori să îl obţin prin puterea imaginaţiei.

Vă mulţumesc mult şi vă asigur că primul lucru despre care am să scriu ca angajat al redacţiei dumneavoastră va fi fantezia dumneavoastră cea mai ascunsă, cea în care acum credeţi cel mai puţin. Pentru că, nu ştiu dacă dumneavoastră ştiţi, atunci când scrii despre ceva, e ca şi cum ai trăi propriu-zis actul respectiv. Eu întotdeauna am fost de părere că oamenii cheltuie prea mult cu călătoritul, de exemplu. Mai bine s-ar aşeza şi ar scrie despre Italia, iar efectul va fi o euforie şi mai mare decât dacă ar vizita realmente Italia. Un doctor mi-a spus că procesul ăsta se numeşte sublimare.

Acesta sunt eu, Jamie Starcock>>.

Jamie s-a simţit bine scriind asta. Începea să devină aproape la fel de interesant ca lucrul la volumul lui cu bananele care jonglează”.

Doamnelor şi domnilor, acesta a fost Sir Patrick Hillsburry!

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

No Responses

  1. pisica aristocrata says:

    cartea asta imi suna a fi de doi bani. cum sa te cheme frate , starCOCK?? io cred ca autoru asta, hillsburry, e genu ala care doojcinci de ani spala vase intr-un fast food si inca 7 lucreaza la impins carucioare in supermarket, dupa care se apuca de scris: sa vedeti, bah, cum scriu io, care am trait. deci pe bune, zici ca-i pseudonimul unui fucker din filme porno.
    ma rog, hilsburry ca hillsburry, da voi nu stiu cu ce organ ati gandit cand l-ati comparat cu dostoievski.

  2. Lorena Lupu says:

    nu prea mă interesează biografiile autorilor, e problema lor cum trăiesc. iar Starcock e după cum cred că e evident, un nume parodic. mă rog, pentru unii nici măcar lucrurile care urlă în megafon nu sunt evidente.

    şi nimeni nu l-a comparat pe H cu Dostoievski. acum m-am uitat să văd despre ce vorbeai şi am sesizat propoziţia cu pricina. Dacă o anume chestie i-a amintit Beatricei de Dostoievski, e alegerea ei. Nu ţi s-a întîmplat să mănânci vreodată ceva, şi gustul să îţi amintească altceva? E o evocare, dacă vrei, nu o comparaţie.

  3. Beatrix says:

    si care e problema, pisico, daca omul a muncit? nu suntem toti aristocrati ca tine…unii o iau de jos, can u believe it?
    si tu esti de 1000 ori mai vulgara vbind despre organe decat Hillsburry

  4. pisica aristocrata says:

    de fapt, starcock e un fel de pulica ;))

  5. didi says:

    eu chiar nu inteleg de ce nu puteti comenta civilizat. Apoi, nu doar marii scriitori merita comentati, ci si ceilalti, ca altfel nu le putem cunoaste valoarea. Ce ziceti de Orhan Pamuk?

  6. blogideologic says:

    Blogul avatarului Stanislav Lem?
    Citeam pe vremuri recenziile unor carti fictive, scrise de autori care nu exista, publicate de Stanislav Lem in revista ruseasca Znaniie Sila (Knowledge is Power, sintagma inventata de sir Francis Bacon).
    Oricum, titlul „O saptamâna în balon cu Roland Barthes” este o inventie aproape geniala. Delicioasa punerea la punct: +cat despre “o saptamana in balon cu roland barthes”, mi se pare ca am dat odata peste ceva de genul, insa era scrisa de un francez, patrick marbure+
    Roland Barthes este ancora sigura, primul meu comentariu era bine fixat pe realitate. Dar as fi dorit realmente sa citesc “o saptamana in balon cu roland barthes”. Am fost pacalit, Google imi spune: “Aţi dorit să scrieţi: patrick marber” (?)
    Cautarea face sa dau peste titluri despre Roland Barthes pe care nu le cunosteam, scrise de alti Patrick. Gasesc si un scotian genial: Patrick French. Serendipitate, multumesc!
    Totusi, cine scrie o carte despre perioada româneasca a lui Roland Barthes?

  7. Lorena Lupu says:

    Ar fi o idee să scriem un volum de recenzii ale unor cărţi imaginate de noi, dar nu cu intenţia moralizatoare de acum – care a fost foarte eficientă, pentru că a mai îndepărtat din comentatorii de proastă calitate. Pur şi simplu, dincolo de asta, a fost un joc foarte interesant, să ne imaginăm o carte care nu există şi să povestim despre ea. Şi să vedem ce înţelege lumea. 🙂

  8. shalimar says:

    super simpatica ideea cu volumul de recenzii ale unor carti imaginare 🙂
    mi-a placut jocul.

  9. Interesant. Am citit o poveste intr-o poveste… Multe amanunte revelatoare si un si,t al frazei elegant.
    Felicitari. M-am abonat la Flux.

    Ioan

  10. Barbosu Eugen says:

    Din ce ai povestit, resemnarea lui Jamie Starcock mi-a adus aminte de personajul din Strainul de Camus, dar asemanarile se opresc aici.
    “atunci când scrii despre ceva, e ca şi cum ai trăi propriu-zis actul respectiv”. Probabil si cand citesti.
    Cateva greseli neobservate, probabil: “autorul face un fel PS-uri la fiecare episod”, “pentru cei care sunt deja ai fani ai celebrului”, “şi să inevntez poveşti”

  11. Lorena Lupu says:

    Eugen: 1. după fiecare episod face un PS – o sinteză.

    2, asta cu fanii şi celebritatea era momeală pentru a îndemna bloggerimea la datul cu părerea.

    3, sorry de typo.

  12. Barbosu Eugen says:

    D-aia gughelu ma duce tot aicea, ca o fatalitate. Si io care credeam ca-mi imbogatesc cultura generala 😛
    (cre’ ca daca ceteam toate comenturile “super ideea unor carti imaginare” se lamura misterul)
    Ar fi interesant si sa scrii ceva care sa fie traducere dupa Edgar Allan Poe sau careva, sa vedem cum sar criticii crezand ca-s vorbele tale.

  13. Lorena Lupu says:

    aaaaaaaaaa, tu abia acum ai înţeles?

    deci, autor fictiv = autor inexistent, această postare = capcană de demascat urangutani analitici.

    ceea ce propui tu se face deja de către multă lume şi poartă numele tehnic “plagiat”. 🙂

  14. Barbosu Eugen says:

    Si io care am incurcat invitatu cu personagiu… Bineinteles ca nu ai numi fictiv un defunct. It’s a trap, let me step into it. 😀

  15. Flo says:

    Când citeam eu Hillsbury şi mă identificam cu al său Starcock (sau Firecock, cum ador să-l alint în capul meu genial) voi vă jucaţi elastic cu păsăricile-n nisip. Am zis.

  1. April 18, 2008

    […] a cartii lui Patrick Hillsburry, “Neprihanirea lui Jamie, pacatosul”- o vedeti aici. Foarte misto gandita si amanuntita recenzia, vorbeste si despre stil, si despre actiune, si despre […]

  2. August 14, 2008

    […] De unde aţi auzit de mine? Chiar de aici: […]

  3. April 22, 2009

    […] a cartii lui Patrick Hillsburry, “Neprihanirea lui Jamie, pacatosul”- o vedeti aici. Foarte misto gandita si amanuntita recenzia, vorbeste si despre stil, si despre actiune, si despre […]

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading