De Moș Nicolae, am făcut un repost, al unui text mai vechi legat de un obicei care mi s-a părut extrem de bizar și de dubios. În frumoasă zi de sărbătoare, îi facem copilașului cadouri, fie că-s dulciuri, fie că-s fructe dacă familia o arde pe fitness și pe health, și, printre cadouri, îi băgăm uite așa și un băț, să-i amintim că dacă nu e cuminte, îl rupem cu bătaia.
Recitesc fraza de mai sus. Da, îmi sună extrem de bolnav cu capul. E ca și cum de ziua unuia îi cumpărăm ceva drăguț și băgăm și un glonț, să-i amintim că dacă nu joacă așa cum fluierăm, îi spulberăm creierii. E ca și cum, de aniversarea nunții, îi oferim nevestei pantofii ăia frumoși de firmă și, uitată în pachet, o cerere de divorț în alb, just in case.
Încă de mică, povesteam eu, chestia asta cu bățul îmi ruina complet sărbătoarea, și preferam să nu vină Moș Nicolae deloc, decât să vină așa, cu șantajul și amenințarea.
*
Slavă Domnului, o parte dintre cititori au înțeles perfect ideea și au găsit-o la fel de sick cum am găsit-o eu. Dar au existat și oamenii pe care bătaia primită în copilărie i-a mutilat emoțional în asemenea hal, încât perorau indignați despre perspectiva de a „li se lua” (de către cine, n-au zis) nuiaua de Moş Nicolae. Când citesc genul ăsta de cramponări de abuz, mă iau de cap şi îmi zic: Cum plm să nu se aleagă AUR, când votantul e ATÂT de idiot, de dependent de abuz sau un mix al celor două?
Dar, poate, cea mai sfâşietor de dureroasă opinie pe care o citesc iar şi iar, este: Mă băteau, dar meritam.
Erai un copil mic, care nu ştia diferenţa între bine şi rău, nu îşi dădea seama cu ce greşeşte și nu gândea pe termen lung. Erai inocent, lipsit de apărare, şi uşor de frânt. Iar ai tăi se foloseau de dependenţa ta faţă de îngrijirea, dragostea şi resursele lor să-şi descarce pe tine toate frustrările adunate din n alte locuri. Nu, nu o meritai.
Și dacă reexaminezi, te băteau pe cele mai stupide motive.
Mâncai bătaie pentru că uitai să dai bună ziua babei nu ştiu care, iar aia te pâra prompt la mă-ta. Da, chiar. Cât de frustrată, proastă şi rea putea fi baba nu ştiu care, să prindă oftică pe faptul că un copil mic nu i-a dat bună ziua? Imaginaţi-vă cum vă duceţi la vecina voastră Vasilica şi îi ziceţi cu indignare în voce: „Băi, Vasilico, m-am întâlnit cu fiică-ta pe scări şi, imaginează-ţi una ca asta, nu m-a salutat!! Păi se poate aşa ceva, băi, femeie, băi? Mă simt OFENSATĂ. OFENSATĂ, m-ai înţeles?? Pe vremea mea, dădeam bună ziua şi dacă nu trecea nimeni. Vasilicoo!!!”
Mâncai bătaie pentru că îţi intra apa în cizme prea vechi, când ei, ca adulţi responsabili, ar fi trebuit să remarce că sunt peste măsură de uzate. Mâncai bătaie dacă spărgeai un bibelou chinezesc urât cu spume. Mâncai bătaie cu cele mai penibile pretexte şi cele mai absurde motive.
Nu, Gogule, nu meritai bătaie. Meritai iubire, răbdare, explicaţii pertinente şi o educaţie raţională. Şi aşa, ai fi ieşit o persoană sănătoasă cu capul, aptă de raţionamente inteligente, te-ai fi abţinut de la rău pentru că ai fi ştiut că-i afectează pe oameni şi ai fi făcut bine pentru că poţi şi pentru că ţi-e drag.
Şi nu ai fi dus mai departe o sărbătoare de bolnavi psihic, în care dăm nuiele copiilor, strecurate printre dulciuri, ca o subtilă ameninţare: te supui sau rup pielea pe tine.
„Vai, dar e simbol!”
Nu mă interesează astfel de simboluri. Dacă îmi veniţi cu ele, plecaţi cu ele înfipte în locul umbros unde nu vedeţi să vă epilaţi.
Vindecaţi-vă de ideea că aţi merita violenţă şi nu mai perpetuaţi abuzul. Pentru propriul vostru echilibru sufletesc, în primul rând.
Dacă ţi-a plăcut acest articol, susţine site-ul cu o donaţie.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.
***
Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.
Nu, dacă te-a bătut bunică-ta, mă-ta, nu au făcut-o din dragoste și nu erau niște ființe minunate. Erau niște ființe abuzive, iar tu suferi de sindrom Stockholm și ajungi să consideri că a fost ok totul. “Eu am luat bătaie, dar uite ce bine am ieșit”. Nu, nu ai ieșit bine. Ești un om bolnav, cu un sindrom descris științific, care are nevoie de tratament psihologic pentru a ieși din această buclă a violenței. “Îi mai dau și eu o palmă copilului meu, că doar așa învață”. Vezi mai sus, ești un om bolnav care copiază comportamentul abuziv al părinților și bunicilor săi. Nimeni nu învață ceva de frică, de frică înveți doar să simulezi mai bine, să te ascunzi și să minți natural.
nu-mi amintesc să fi luat vreodată bătaie pt toate căcăturile. când despre bătaie cu catarama de la curea/furtunul de la mașina de spălat sau mai știu eu ce cum îmi amintesc că auzeam la școală nici nu se pune problema.
de la mama luam mai des, 1-2 palme pe săptămână (poate chiar mai puțin, îmi amintesc doar că de la mama luam din când în când câte o palmă). nu-mi amintesc când am înțeles că nu era vorba c-o meritam, ci de faptul că ea nu mai știa, nu mai putea sunt să-și gestioneze nervii (mai ales ăia de la serviciu), dar și frica și alte alea în care trăiam înainte de ’90. posibil s-o fi realizat chiar în ’90 când l-a bătut pe frate-meu (cred) că a strigat jos Iliescu și nu mai știu ce a zis ea în timp ce făcea asta, că am înțeles la nivel elementar că era moartă de frică. cred că atunci am început să înțeleg că nu era vorba despre noi, ci despre ea. nu știu cât mă ajută psihic asta, pt că încă o scuz ”n-a știut, n-a putut”.
de la taică-meu am luat 2 bătăi; cu cureaua, câte 2 japuri la fund (posibil să fi fost doar câte un jap de fiecare dată), peste pantaloni și ce haine mai aveam pe mine. cred că l-au durut mai tare pe el, decât pe mine. tot în momente când i s-a fisurat un pic arcul.
Ai dreptate în cazul unor copii care au trăit sub spectrul bătăii, bățul de Sf. Niculae nu era amuzant. Neprimind niciodată bătaie, nici cu palma, nici cu bățul, mi se părea haios să îl văd acolo, învelit în poleială, între bomboane. Și cum, majoritatea jocurilor noastre de copii puteau avea denumiri și conținut care sunt capitole din codul penal, chiar nu mă impresiona.
În schimb, apropo de spart bibelouri, m-a impresionat bunicul meu. Mă duseseră în pensiune la niște sași, cică să învăț germana, și am spart o lampă care părea primită în dar de ei de la Maria Tereza. Când a venit bunicul să mă ia acasă, i s-a adus la cunoștință paguba. Nu știu cât a avut de plătit în plus față de pensiune, nu am fost în cameră la discuție.
Ce știu este că am plecat cu el acasă și am vorbit despre câte în lună și în stele cu el dar nu a făcut nici cea mai mică aluzie la lampă. Pentru el, incidentul nici nu existase. Poate a fost unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care mi le-a făcut.
Un om mișto.