"Maxim" şi Simona Rădoi

De fapt, primul meu contact cu revista Maxim a avut loc prin noiembrie anul trecut, când, în preajma lansării “Bătăuşului de câmpi”, mi-au luat un interviu pentru suplimentul Maxima din decembrie 2007. Aşa am cunoscut-o pe Simona Rădoi, care acum îmi împodobeşte cu fală blogrollul. Am stat în “Festival ’39”, am băut vreo trei Irish Coffees, ca să prindem curaj – că eram fete timide amândouă – şi, pentru că Festival ’39 face Irish-ul tare, a ieşit următorul interviu uşor ciupit, din care vă ofer niscaiva fragmente (în ideea sloganului “Louie, this is the beginning of a beautiful friendship…”)

SR: Eşti din Sfântu Gheorghe. Ai sânge de unguroaică în tine?

LL: Da, mama e unguroaică. Asta mă face o corcitură penală, care nu poate fi scoasă la expoziţii pur-sânge. N-am nici pedigri.

(…)

SR: Ai scris cel de-al treilea roman românesc gay…

LL: Da, aşa zice dl. Mihai Iancu, de la revista Time Out. Domnia-sa se pricepe. Eu îl consider un roman de dragoste pură şi simplă.

SR: Cum te împaci cu celebritatea?

LL: Care celebritate? Mă confunzi cu Gigi Becali. Eu sunt o biată scârţa-scârţa pe hârtie, o amploaiată, o aia.

SR: Se poate trăi în România din scris cărţi?

LL: Nu, în România nu se poate trăi din scris cărţi. Dacă vreţi să şi trăiţi, faceţi-vă o firmă de import-export. Sau cerşiţi. Sau furaţi.

SR: Rondo Capriccioso este cartea ta de debut. Lumea zice că este o poveste cu lesbiene. Mie nu mi s-a părut chiar aşa. Cum stă treaba, de fapt?

LL: Băi, lumea zice atâtea chestii despre cartea asta… Norocul meu! Aşa aflu şi eu despre ce e vorba în ea.

Bun, cartea merge pe două direcţii, cea socială şi cea personală. Mai exact, o tolomacă termină facultatea. Nici dracu’ nu vrea să-i dea de lucru, logic. Când îşi găseşte în sfârşit, face o muncă mult sub studiile ei. Toţi am trecut prin asta… De aici rezultă, cum spun unii, o parodie a fiţelor şi fasoanelor lumii artistice.

Apoi, pe plan personal, aceeaşi tolomacă apucă să cunoască o făptură minunată, care o atrage, o completează,o fascinează, o tulbură… şi e de acelaşi sex cu ea! Normal că refuză să fie categorisită drept “lesbiană” pentru că, în esenţă, e tot ea. Apoi începe să nu îi mai pese.

SR: Ai agăţat mai multe femei decât bărbaţi după ce a apărut cartea pe piaţă?

LL: Glumeşti! Au început femeile să fugă de mine ca dracu’ de tămâie.

SR: Ce orientare sexuală ai?

LL: Trisexuală. Îmi plac anumite femei, anumiţi bărbaţi şi anumite pisici, în frunte cu motanul meu care se numeşte Pulică.

SR: Tu ai un blog mişto (notă: se referea la anteriorul…) A încercat vreun tip să te agaţe acolo?

LL: Oho! Am şi mesaje gen: “Când mă uit la tine, penisul meu capătă dimensiuni aproape ireale.” Profit de această ocazie să anunţ public: “Aşa, şi?”

SR: În curând se va lansa cea de-a doua carte a ta, “Bătăuşu’ de câmpi.” Despre ce este vorba?

LL: Eh, “Bătăuşu’ de câmpi” e un răspuns la mai multe provocări din partea vieţii.

Unu’ la mână, e o rupere din aparenţa de autoconfesiune a cărţii “Rondo Capriccioso.” Mulţi din cei ce au citit-o au înţeles că fata de acolo sunt eu. Ei bine, “eu” din “Bătăuşu’ de câmpi” e muncitor la fabrica de încălţăminte, mai exact trăgător în părţi – aşa se numeşte operaţia, pe bune.

Când l-am scris îmi mergea al naibii de greu, locuiam în Rahova cu chirie şi nu găseam mai nimic de lucru. Aveam timp berechet să observ mulţimea pestriţă care mişuna printre blocurile portocalii. Am încercat să rup o fărâmă din această vrajă, s-o amestec bine cu amărăciunea lui “eu” – Gică Ciocălău – care nu găsea dragoste pe lume (…)

SR: În perioada în care ai locuit în Rahova, ce cuceriri ai făcut?

LL: Cea mai “excitantă” cucerire a fost Georgel de la aprozar, un ţigan mărunţel, care în prima lună mi-a tot bonusat cumpărăturile cu câte un ciorchine de struguri, cu câte o banană, cu câte un măr – ofrandele dragostei, pasămite. Apoi a început să bată apropouri: “Uite, făi, prinţeso,” îmi zicea, “toate haladitele astea figurante vrea să le duci la Megdonalt să le cumperi cipşi d-ăia pă o cârcă dă bani! Păi să moară mama mea, dă banii ăia îţi prăjesc io ţie zece kile dă cartofi!”.

(…)

Râd şi acum, când îmi imaginez feţele oripilate ale celor din redacţie, la citirea unor asemenea grozăvii. Şi mi-o imaginez pe Simona, inocentă: “Păi, ne-am cam pilit…”