Minutul de recunoştinţă

Image by Andrea Piacquadio, / Pexels

Sunt oameni care se văicăresc cât e ziulica de lungă, că nu merge asta, că nu merge aia, apoi la o întrebare de baraj, descoperi că au şansa de a lucra remote pe perioada carantinei şi, din propriile lor case, fără o oră de schimbat metrou, autobuz şi eventual o birjă, fac banii pentru care înainte pierdeau tot acel timp în trafic.

Şi nu, paragraful de deasupra nu e o metaforă introductivă pentru ideile textului. E o discuţie reală. Când jumătate din oamenii pe care-i cunoşti au rămas complet fără venituri, tu ai opţiunea să îţi faci jobul de acasă pe aceiaşi bani, şi totuşi, tu eşti victima tragică a propriei vieţi. Bruhuhu.

Drept care, propun să facem un execiţiu colectiv, pe care îl numim minutul de recunoştinţă. Şi anume: ne oprim un moment din număratul flocilor de pe burtă, sau orice altă activitate de carantină, şi ne gândim, fiecare în parte, la cinci lucruri pentru care putem fi recunoscători în acest moment.

Pentru mine, acestea vor fi:

A) Angajaţii magazinelor, curierii şi şoferii. 

Aceşti oameni muncesc în continuare full time şi îşi riscă sănătatea în fiecare moment pentru ca noi, restul, cei care ne văicărim de declaraţia pe răspundere proprie, să putem să fim aprovizionaţi cu tot ce ne trebuie, când ne trebuie.

Aş putea să mă angajez chiar mâine la Carrefour-ul de vizavi?

Sigur.

Au panou în geam că angajează colegi.

Pe de altă parte, cu istoricul meu de sinuzite, rinite, bronşite, şi cu imunitatea mea compromisă care să face să se lipească orice viroză de mine ca marca de scrisoare, garantat aş lua covid de cum s-ar uita un purtător la mine pe furiş în trecere.

Datorită oamenilor care muncesc full-time şi se expun, pot prafao ca mine să se carantineze şi să evite a deveni focare de infecţie.

B) Oportunitatea online de a schimba lucruri. 

Mă complimenta la un moment dat maică-mea cum trec anii peste mine şi nu se schimbă nimic. Apoi, adaugă: bine, dar tu ai trăit o grămadă de timp din blog, deci nu ai tras tare.

“Da, că a ridica din nimic un site cu 4000 de cititori pe zi e cacamaca, oricine poate”, răspund eu pasiv agresiv. “Şi atunci de ce nu îţi faci şi tu site? Fă ca mine şi obţine rezultatele mele, că nu e mare lucru”.

Realitatea e că da, trebuie băgată muncă solidă, consistentă, şi strategie de social media planning, dar mai e nevoie şi de un pic de noroc, să-ţi identifici publicul şi să te conectezi la oameni.

E o oportunitate pe care mi-am făurit-o singură, de la zero?

Da.

Dar e totuşi o oportunitate.

Şi când pot face o mică diferenţă prin intermediul acestei oportunităţi, trăiesc o uriaşă satisfacţie. Pe care nu mi-o poate da nimic altceva.

C) Viaţa plăcută din ultimele două săptămâni. 

Da, ok, m-am îngrăşat şi m-am beţivănit, dar prilejul de a sta în casă cu minunea asta de motan şi de a lua viaţa încet este o plăcere reală. Mai ales că am exact carantina singuratică, fără companioni iritanţi, pe care mi-am dorit-o. Citesc cât de stresanţi pot deveni membrii de familie după ore în şir petrecute împreună, şi mă bucur de linişte, paharul de vin datorat celor de la punctul A şi un film bun pe Netflix.

Ştiţi clişeul ăla cu timpul care trece turbat de repede, mult mai repede decât trecea pe când eram noi mici?

E o percepţie subiectivă datorată stresului la care eram supuşi şi nevoii de randament în timp scurt.

În aceste două săptămâni de carantină, timpul meu a fost normal. Ca atunci când eram noi mici.

D) Internetul 

Să ne gândim la Ciuma Neagră, epidemia sinistră care a ucis până în 200 de milioane de oameni între 1347 şi 1351. Chiar şi aceia care îşi permiteau luxul de a sta izolaţi aveau doar patru pereţi şi biblia, şi aceea plină de ororile apocalipsei şi alte drăgălăşenii de genul. Singurătatea era absolută, şi întreruperea ei echivala cu expunere.

Noi, acum, avem online-ul. Putem comunica cu alţii perpetuu. În scris, vocal, cu imagini. Plătit, la telefon, sau gratuit, pe Whatsapp. Putem comunica cu cine vrem noi, cu condiţia să îşi dorească şi celălalt comunicarea cu noi.

Ce bine că există internet şi ce bine că găsim mereu vocile altora, la distanţă, să ne insufle curaj.

E) Existenţa animalelor de companie. 

Despre motanul meu pufos Pulică Splendoaremaximă am scris 3563569 de articole şi 6789 de statusuri, şi lumea încă mai vrea. Motanul ăsta ŞTIE şi simte că ceva nu e în regulă, de aceea e nedezlipit de mine. Şi cum facem carantina împreună, nici unul nu avem de unde să luăm nimic.

Ce lucru minunat e să găseşti din întâmplare animăluţul perfect pentru tine şi să-l ai alături timp de 16 ani, ca pe un fel de înger păzitor empatic şi tăcut? Bine, tăcut e un fel de a zice, pentru că Pulică e foarte vocal. Faza mea preferată e când se duce în baie şi începe să miaune de acolo, să vin să-l salvez de… whatever duşman imaginar. Sau să testeze dacă vin să-l salvez just in case.

*

De câte ori vă simţiţi extrem de low – şi da, unii mai şi pozează pentru efect melodramatic, sau pentru mila oamenilor, dar unii sunt genuinely low – faceţi acest exerciţiu de recunoştinţă. Vă mai resetează de la mindsetul de “aoleleu” – cea mai toxică chestie pe care v-o puteţi face vouă înşivă – la mindsetul de “uite ce bine mă simt cu tot ce am”.

Dacă vreţi, puteţi să îl faceţi aici cu mine. Ce anume din vieţile voastre vă inspiră recunoştinţă?

***

 

Dacă îţi place acest blog, ai avut vreodată intenţia să-l susţii dar ai tot amânat, acum ar fi un moment foarte bun.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

7 Responses

  1. MupMup says:

    In aceeasi masura in care daca m-ar viola unu as fi recunoscatoare ca totusi nu a venit cu 10 prieteni si ca nu mi-a dat SIDA. In cateva luni multi oameni nu vor avea mancare si nici noi cat de curand.

    Apocalipsa va fi economica si sociala.
    Sunt mai multe sinucideri si accidente auto letale decat morti de virus (40j de morti in 2luni jumate?, daca ieseam in strada cu toporul faceam mai mult damage)

    • Lorena Lupu says:

      Celor ca tine nu le pot dori decât: faceți în morții voștri covid și stați întubați. Și după aceea, mai povestim.

  2. Antigelu says:

    Am si eu de astia prin cercul de prieteni. Ca ei sint tineri si fara probleme de sanatate. Degeaba le spui ca sint si tineri la terapie intensiva sau ca poate nu fac o forma grava dar pot sa infecteze alti oameni, etc. Nu le pasa si nu inteleg.

    Acu jde ani, pe youtube, am dat din intamplare de un clip cu doua fete, citind poezii intinse pe iarba si avand un pisoi negru in brate. Era motanul Pulica Splendoaremaxima.

  3. MupMup says:

    antigelu, tati, irelevant ce cred eu, daca e politie pe strazi nu ies din casa decat la mega. si la fel si restul lumii. Deci, daca asta e masura desteapta, nu laba opresiva oligofrena, ar trebui sa se termine si sa iesim din parnaie.
    Cine e bolnav ori moare ori se vindeca si noi infectati nu au de unde sa apara, ca noi eram in arest la domiciliu.

    Dar oare se termina si ne recapatam drepturile de a misuna pe strazi? Ne lasa stapanii afara sau se lasa cu o mega revolta de proportii?
    Ajungem ca doar privilegiatii pot lua un pate la licitatie?

    Hai sa vede cum se termina mizeria.

  4. Andi Pop says:

    Sunt un căcat nefutut și nefutabil și guiț de disperare. Dacă unica formă în care obțin sex e să sug o pulă plină de fecale proaspăt scoasă din curul cuiva. țin să anunț din avion: sug o pulă plină de fecale! Sunt un sac colector de sloboz!! Futeți-mă și pe mine cineva!!!

  5. Ady says:

    sunt recunoscătoare că am un job. sunt super-extra-mega-ultra recunoscătoare pe asta. anul trecut am fost aproape tot anul șomeră, efectiv nu pot să mă gândesc cum ar fi fost să mă prindă covidu’ încă șomeră sau încă în perioada de probă la vreun privat. (am schimbat macazul că nu s-a mai putut 🙂 )
    sunt recunoscătoare că încă e de lucru și nu ne-au trimis acasă, suntem încă plătiți full. plătitul full e cam cu semnul întrebării în viitor, dar ”will cross that bridge when will get to it”.
    sunt recunoscătoare că m-a prins covidu’ în orașul ăsta mic unde m-am mutat pt job, unde pot ajunge pe jos practic peste tot pe unde am/pot avea treabă și nu m-au în bucurești prins nici poluarea criminală de lunile trecute și nici covidu’ (n-am mașină, eram în pom cu transportul în comun).
    sunt recunoscătoare pt firea mea destul de solitară, care n-o ia razna la ce-a mai rămas din statul acasă (încă mă duc la birou zilnic).
    sunt recunoscătoare pt aceeași fire ”n-am niciun chef să-mi fac griji pt posibile chestii viitoare pe care nu le pot controla”. mă protejez cât pot, am grijă să chestii, dar încerc să n-o iau razna cu capul de griji, să nu mă uit la știri și să nu intru în discuții îngrijorate cu colegii.
    sunt recunoscătoare pt ”pulică” al meu, care m-a ținut în toate mințile anul trecut și încă o face.

  6. Morbo says:

    Daa, e bine sa scapi de impresia aia ca pierzi timpul. Ca trebuie sa faci x, sa te întâlnești cu y, sa mergi la z. Ca trece viata pe lângă tine. Sper sa rămân cu relaxarea asta.

    @mupmup
    Sunt sigur ca vor sa ne lase cât mai repede pe străzi. Nu cred ca sta Orban și se gândește, ba, ce bine ar fi să-mi pun în cap poporul. Bineînțeles, și dacă lasă libere lucrurile prea devreme își pun în cap alta parte a populației.
    Fii optimista totuși. Incepând de azi o sa înceapă sa publice statisticile cu infectatii identificați pe județe. Ceea ce înseamnă că considera ca au situația sub control. În ultimele săptămâni nu au mai făcut-o pentru ca erau îngrijorați ca o sa apară multe focare și o sa avem migrații din zonele acelea în altele (ca în Italia, din nord în sud).

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger