Mitul independenţei pisicilor

Azi, m-am trezit cu motan pe faţă. Pur şi simplu, aşa i se pusese lui pata. Să doarmă cu bărbia spijinită de nasul meu.

Şi mi-am amintit clişeul ăla pe care oamenii, mai ales pisicarii, adoră să-l repete: Pisicile sunt libere, independente, de sine stătătoare, nu au stăpân.

E adevărat, pisicile nu te înconjoară de atenţia disperată, respiraţia întretăiată, insistenţa în a te iubi a unui câine. Pe mine, recunosc, câinele mamei mă oboseşte fizic şi intelectual. Câinele stă cu ochii ficşi pe tine, şi cum faci o mişcare, sare în sus, pregătit să plece la vânătoare de pliznoţi. Întreaga lui existenţă e o pândă interminabilă în aşteptarea ta, iar mie chestia asta îmi vampirizează chakrele.

Pisica n-o să sară la piciorul tău dacă o strigi. De fapt, n-o să sară deloc. O să ridice doar un vârf de urechiuşă în direcţia ta, să vadă ce vrei şi dacă meriţi deranjul. Sigur, dacă adaugi şi termenul magic “papa”, o să răspundă cu un mieunat anticipativ. Gen: “Pune tu papa în farfurie, şi când văd că you mean actual business, mă mobilizez şi eu.”

Apoi, din când în când, le apucă dragostea. Când vrea muşchiul lor, nu când vrea muşchiul tău. Şi ţi se urcă în cap, şi încep să te pupe pe creştet. Sau ţi se lungesc pe tastatura de la laptop. Sau îţi parchează jumătatea inferioară a corpului în poală, să le încălzeşti funduleţul. Sau îşi bagă capul la subsuoara ta, care are un format perfect pentru un cap de pisică, în caz că nu ştiaţi.

Încearcă să le pui jos în astfel de momente, şi o să scoată cele mai cutremurătoare sunete din istoria omenirii. Tragedie antică.

În realitate, pisicile sunt la fel de dependente de dragostea stăpânului lor, cum sunt câinii.

Verile, când căldura în Bucureşti e insuportabilă, îl duc pe Pulică la mama, unde e munte şi răcoare. Dar eu vara mai am diverse colaborări prin Bucureşti. Şi sun acasă, şi-l cer pe Pulică la telefon.

-Ce faci, iubitule?

-Maaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaau!

Acel “maaaau” sfărâmă şi pietrele. Doina de jale ca gen muzical e cacamaca. Chit că la mama are mâncare gătită, nisip perpetuu curat şi răsfăţ. Dar nimeni nu face o declaraţie de dor mai convingătoare ca motanul meu când bagă un belting lung şi dureros la telefon.

-Aşa urlă serile, îmi zice mama. Nu ştiu ce să-i dau, cum să mă joc cu el, să-i treacă.

Apoi vin eu acasă, şi Pulică mă hâsâie, şi mă ignoră jumătate de oră, după care îmi sare în braţe şi începe să îmi mestece o ureche. Reacţie aproape umană: “Unde morţii tăi ai fost, nebuna dracului? Pleacă, să nu te văd… Vino încoace!”.

Altădată, a reuşit să mi se strecoare printre picioare când am plecat eu la cumpărături. Am încuiat uşa, am luat liftul şi m-am dus la treburi, convinsă că pisica e bine mersi în casă. Şi aici dau shoutout vecinilor mei care au fost oameni de comitet şi nu l-au gonit.

Când ajung înapoi, încă de la parter aud un bocet. Nu exagerez, bocet lung, sfâşietor, de jale. De zbârnâiau ferestrele. Cineva tortura o pisică undeva.

Iau liftul, ajung la etajul meu. Bocetul de jale se înteţeşte cvadruplu.

Şi-l văd pe Pulică al meu încovrigat pe preş, urlând cât îl ţinea suava lui făptură. Dar ce m-a surprins a fost cum arăta. Pisica asta frumoasă, zeiască, mereu relaxată, avea o făţucă total schimonosită de durere. Parcă era altă pisică. Parcă era unicul supravieţuitor la World War Z, şi-şi văzuse tot neamul rupt bucăţi de zombi. “Devastat” era cuvântul.

Am pus plasele jos, şi l-am luat în braţe. Mi-a intrat total în cămaşă. Nu l-aş fi putut desprinde nici cu macaraua.

-Păi bine, măi, prostule, cum de eşti afară? Ai crezut că eşti şmecher şi-ai fugit, nu-i aşa?

Comparativ cu câinii, pisicile au o atitudine mult mai cool, mult mai “sunt regina acestui castel”, iar asta creează ILUZIA DE independenţă. Realitatea e că te iubesc cu exact aceeaşi intensitate şi suferă după tine de se prăpădesc, când nu te au.

***

 

 

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. antigelu says:

    De cateva saptamani ne-a adoptat o pisica. O stiam din vecini, presupun ca stapanul a murit pentru ca acum domiciliaza in alta parte.

    La noi vine doar pentru un kil de mangaiere si 1-2-3 pungute de mincare umeda. Cand cum. Vine, miauna o data si apoi asteapta in fata usii. Vorbeste cu mine cand ii deschid usa si se duce tinta la coltul din bucatarie unde stie ca primeste de mincare. Nu bea apa deloc. Toarce in timp ce maninca daca vorbesc cu ea. Ia pauze pentru mangaiat si apoi se intoarce la mincare. Uneori mai sta cat sa se spele, alteori mai si doarme 2-3 ore, dar mereu la final o vad in fata usii, unde cu un miau imi da de stire ca ora de vizita s-a terminat.

    Veterinarul mi-a spus ca are 16-18 ani. Are o blana superba, nu ii pica un fir de par desi are ditamai claia de par pe ea. Ba acum ca e vine iarna, si-a pus bunda si e dubla.

    Pentru ca nu bea apa, o mai pacaleam si ii puneam cativa stropi in mincare (mereu bea intai lichidul din mincarea umeda, apoi maninca restul). Sambata i-am pus supa de pui (facuta, nu din plic). A fost in extaz. Si i-am tot pus. A plecat cu un cimpoi cat toate zilele dupa ea. Acum imi e frica ca nu o sa se mai atinga de mincarea umeda daca nu are supa de pui in ea :))))

  1. November 11, 2018

    […] 11. Mitul independenţei pisicilor […]

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger