Nu le mai răni oleacă

Discutau niște gigei despre femei. Și zice unul: Băi, e incredibil ce memorie și ce sete de răzbunare au femeile. Spui o tâmpenie, pentru că vrei să le rănești oleacă, și ți-o reproșează în toate certurile viitoare, apoi o folosește și ca subpunct în acțiunea de divorț în instanță.

Ooook.

Ascult și simt cum îmi pulsează discret o venă, de enervare subită.

Cum ar veni, problema nu ești tu care, hodoronc – tronc, din absolut nimic, “vrei să le răneşti oleacă”, problema sunt ele, că nu aleg să tolereze ovin şi împăciuitor decizia ta de a “le răni oleacă”.

De unde vine nevoia de a “răni oleacă”?

Probabil, e tot un derivat al masculinităţii toxice. (Adică, al tuturor atitudinilor de falsă superioritate, aroganţă nejustificată, misecuvenism şi câştigare la belciuge asociate tradiţional cu condiţia de bărbat.) Faptul că poţi “săă răneşti oleacă” pe cineva îţi dă un sentiment de putere şi de autoimportanţă. De ce e important? Pentru că, în cazul acestui tip de gigei, relaţia nu e un parteneriat bazat pe iubire, unde ambii membri fac lucruri pentru fericirea comună şi pentru bucuria celuilalt, ci un raport de subordonare, unde el, numit în cele ce urmează buricul pământului, şi-a adjudecat slugă moca, pe care o poate brusca şi bruftului după pofta inimii, fizic sau emoţional, derivând plăcere din senzaţia de disconfort şi suferinţă pe care o stârneşte.

Mai vezi genul ăsta de labă tristă care încearcă să se valideze prin neplăcerea pe care o provoacă şi în secţiunea de comentarii. Postează ploaie de insulte, apoi te ceartă tot pe tine când îl pui la punct, pentru că în minţişoara lui, tu eşti înscrisă la un concurs de rezistenţă în care trebuie să încasezi insulte fără ripostă sau ceva şi câştigi… nimic. Evident că în viaţa personală nu voi tolera niciodată acest tip de om şi îi voi da jet de la prima tentativă de rănire oleacă şi, tot evident, singurele concursuri care mă interesează sunt cele în care aleg eu să mă înscriu, şi în care premiul e suficient de consistent să merite efortul.

Care e miza în a “răni oleacă”?

Miza e nevoia lui gigel de a se impune. De a-ţi arăta el ţie cine e şeful. Da, e exact atât de penibil. Iar când nevoia de a arăta cine e şeful se combină cu un nivel precar de inteligenţă, rezultatul e insulta.

Şi nu e nimic personal. Şi gigeii între ei se ţin în insulte reciproce, până negociază o dinamică a puterii. E singurul mod al prostului de a se remarca.

Cum combatem rănirea oleacă?

În niciun caz fiind doamne şi trecând cu vederea. Sigur, dacă de câte ori te răneşte oleacă, se revanşează cu un buchet imens de trandafiri, o rochie de designer şi un cec de 5000 de euro, poţi fi o doamnă şi să treci cu vederea, pentru că iată, lol. Dar când nici măcar nu procesează că problema e în dobitoceniile pe care le spune, nu te teme de conflict şi nu te teme să ieşi pe uşă. Multe vasilici au o frică sinistră de singurătate, dar nimic nu vindecă şi nu echilibrează ca singurătatea. Iar unui om singur îi e incomparabil mai bine decât unuia care e perpetuu “rănit oleacă”.

Dacă educi gigelul că doamna se respectă sau se cară naibii, subit îşi va controla cu mult mai multă grijă modul în care pune cuvintele în propoziţii. Dacă procesează că rănirea oleacă prezintă consecinţe, va evita s-o practice. Iar dacă nu îi pasă că te pierde, măcar ştii şi nu-ţi mai pierzi tu timpul valoros.

Deci, da, gigel. Dacă ai rănit-o oleacă şi a citat asta şi în instanţă, de vină e nevoia ta de a răni oleacă, nu faptul că reacţionează. Mergi la un terapeut şi vezi ce de nu poţi trăi armonios.

***

Dacă ţi-a plăcut acest articol, susţine site-ul cu o donaţie.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

4 Responses

  1. Ana Cristina says:

    Eram cu un tip la o masă și discutam nu mai știu ce despre relații, bla bla-uri. Un antreprenor bun, ai zice că are minte toată la el. Și zic la un moment dat: dacă promiți ceva unei femei, ține-te de promisiune că de aia te tot ceartă, că una-i zici și alta faci. La care el zice așa mândru de el: păi odată ce e soția mea, gata, nu mai contează. E soția mea acum, a obținut ce a vrut, nu mai contează ce am zis, ce importanță are, e soția mea!
    În mintea lui (și din câte îl cunosc eu), el îi făcuse cumva ei un serviciu că o luase de soție, dar motivele pt care ea a acceptat să-i fie soție și toate așteptările pe care el i le crease, nu mai contau acum că ea a devenit soția lui (nu erau căsătoriți efectiv, dar locuiau împreună, iar el îi spunea ‘soție’). Era atât de mândru de el, ferească Dumnezo de rău. Nici n-am mai zis nimic. Nu era român. În fine, cred că mulți sunt așa, îți crează așteptări după care tot tu ești aia nebună că aștepți de la ei să ofere ce au zis că oferă. Nush dacă are legătură directă comentul meu cu articolul, dar poate e tot din acel câmp lexical 😀

  2. ana says:

    M-a pus pe gânduri articolul tău, de fapt în multe relații „umane” e inclusă o „rănire oleacă” cu rol de control, de a stabili cine are superioritatea. În gașca de gigei tachinările , poreclele care stabilesc ierarhia se bazează pe „rănit oleacă”. Părintele care își face copilul prost și incapabil încearcă să-l dreseze rănind, chiar și femeile maestre în violență psihologică….

    E foarte prezentă în comunicarea din jurul nostru si greu de scos din vocabular

    • Lorena Lupu says:

      Eu nu permit rănirea oleacă și o penalizez de la prima tentativă. poate pentru că am fost rănită mai mult decât oleacă în copilărie.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: