Câteodată, Facebook îmi scoate în cale pagini. Pagini care mă fac să alerg după cutia de Emetix. De exemplu:
Cu alte cuvinte, o fotografie superbă. Poza în care un băiat tânăr, cu viața înainte, pleacă la război, să fie carne de tun pentru ambițiile altora. O comdamnă pe fata de lângă el la singurătate și așteptare, la o viață trăită la condițional-optativ, până în momentul improbabil în care se întoarce. Dacă se întoarce. Dacă nu, nasol, că pe vremurile alea, sau te măritai de tânără, sau erai o ratată, și nu-ți permiteai din punct de vedere social luxul de a-i fi loială unuia.
Faptul că niște idioți aleg să ridice în slăvi războiul și viețile de singurătate, traumă și suferință pe care le aducea, mi se pare absolut, dar absolut inadmisibil și o jignire la adresa bunului simț.
SPER ca timpurile de genul ăsta să fi dispărut și să nu le mai trăim niciodată.
Și desigur, ploaie de idioți în comentarii: Da, pe atunci bărbații erau bărbați, nu se pensau și nu se dădeau cu cremă.
Idioți și idioate în vârstă, subliniez. Idioți și idioate care probabil că au copii. Și nu se gândesc că e mai ok să ai copilul viu și sănătos, oricât de pensat și aranjat ar fi, decât să-i plângi pe mormânt. Exact cum Funeriu, tată de fată de 17 ani, aberează cum fetele de 17 ani ar trebui să fie mămicuțe, lipsite de putere economică, la dispoziția și în bătaia pumnilor gigelului care le-a cumpărat de la tații lor, nu oameni liberi care să bea ce cafea vor și să își aleagă destinația de concediu.
Mor pe propaganda asta rusească infectă, și pe societatea extrem de toxică, de ostilă și de abuzivă pentru femei pe care încearcă ea s-o aducă înapoi.
Nu văd nimic special în această imagine. Doar două vieți sacrificate fără nici o miză. Doi oameni pe care presiunea socială îi condamnă în moduri diferite.
Până una-alta, cea mai bună viață pe care o putem trăi este cea de ACUM. Când poți, ca femeie, să nu te măriți dacă nu vrei, când poți să nu ai copii dacă nu te definește maternitatea, să bei o cafea unde vrei tu și cu cine vrei tu și să călătorești unde vrei tu și cu cine vrei tu. Când, poți, ca bărbat, să declari că nu te interesează conflictele armate ale altora, și nu se așteaptă nimeni să mori la 25 de ani de un glonț, sau să rămâi mutilat pe viață, povară și pentru tine însuți, și pentru alții.
Nu lăsați nostalgiile tembele să vă transforme în masă de manevră.
Dacă v-a plăcut acest text, susţineţi activitatea siteului cu o donaţie.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.
***
Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.
Dar nu-i opreste nimeni sa se duca mercenari prin Africa sau America de sud, daca le e asa de dor. Ba eu chiar as cotiza la biletul lor de vapor.
Poate poza nu e din vreme de război? Poate e de la sfârșitul unei permisii, pe vremea armatei obligatorii. Nu știu, zic și eu.
Armata te învață doar să fii slugă, dacă vrei să înveți ordine și disciplină practici un sport la nivel profesionist. Războaiele alea în care patria trebuie “apărată” sunt pornite de politicieni.
Ana, si armata obligatorie era o tampenie, bine, nu una de proportii epice cum e razboiul, dar nu era nimic bun in armata obligatorie, era doar gandita sa-ti franga spiritul si te invete sa fii umil, supus. Pe mine m-a prins serviciul militar obligatoriu ca militar termen redus exact in Decembrie 1989. Nu am tras nici un cartus in timpul “revolutiei”, nu am pe nimeni pe constiinta dar am fost martor la scene kafkiene si daca populatia ar fi constienta de nivelul de imbecilitate de la toate nivelele care domnea atunci in Armata Romaniei (si mi-e teama ca inca domneste) s-ar lua cu mainile de cap.
In prima zi in care ne-am prezentat la unitate, prin septembrie 1989, cred ca inca eram in hainele civile, ne-a pus un ofiter de acolo sa strangem frunzele cazute in curtea unitatii cu mainile goale. Nu aveam nici un cos, grebla sau matura, nimic in afara de mainile goale.
Luai o mana de frunze uscate (nu le puteai strange prea tare ca se sfaramau) si mergeai cu ele cam 100 de metri pana la o groapa de gunoi unde urmau sa fie arse si le aruncai, apoi inapoi pentru inca o mana de frunze… Apoi au urmat cateva luni de munci agricole. Imi amintesc ca trebuia sa scoatem niste morcovi, tot asa cu mainile goale iar frunzele morcovilor se rupeau invariabil cand trageai de ele. Apoi, la gustarea de la masa de pranz cu mainile negre de pamant si nici o picatura de apa sa ne spalam sau macar sa bem…