Poate cea mai jignitoare și stupidă discuție de după decesul Iuliei Marin a fost inițiată de comentatorii – și da, comentatoarele, și da, e șocant și dureros să vezi femei propagând mentalități misogine – care au venit pe postările care o deplângeau și au început să bată câmpii, că evident că o femeie fără soț și copii la 30 de ani e bolnavă psihic și evident că își pune capăt zilelor.
Suntem multe care am trecut de ceva timp de 30, fără soț și copii; și continuăm să trăim cât se poate de fericite. Și sunt multe care se mărită de la 18 și ajung să-și pună capăt zilelor într-un moment în care boala psihică scapă de sub control.
Și asta dintr-un motiv extrem de simplu: statutul conjugal și sănătatea mintală NU au nici o legătură una cu alta.
Ar fi minunat dacă am înceta să le transmitem femeilor pe toate căile, și prin toate mijloacele, că singurul lor rost în viață e să aibă soț și copii.
Unu la mână: e fals. Sunt multe femei care pur și simplu sunt croite pentru singurătate și nu știu pentru nimic în lume să ajungă la un numitor comun cu un bărbat, nici dacă viața lor depinde de asta. Să insiști că tu știi mai bine decât acest tip de femei cum ar trebui ele să trăiască, deși nu le cunoști și nu înțelegi ce le animă e stupid și extrem, dar extrem de nociv. Sunt femei care, pur și simplu, NU AU abilitatea de a avea grijă de copii. Îi fac de gura familiei și vecinilor, și îi țin în urlete și bătaie, și cu acuzaţii aberante, să distragă atenţia de la faptul că sunt nişte mame execrabile.
Toate aceste femei ajung în situaţii nefericite pentru că le spun societatea, familia, vecinele și gigel de pe net să se mărite şi să facă copii și multe nu au forța interioară să-și clarifice ele pentru ele ce-și doresc de fapt, dincolo de tărăboiul din jur.
***
Două la mână: dacă nu poți fi fericit și echilibrat de unul singur, într-o relație / căsătorie nu vei face decât să-l împovărezi și pe celălalt cu frustrări, acuze stupide, crize de isterie nejustificată și să-i otrăvești zilele cu tot iadul tău interior.
Da, am zis-o. Trebuie să știi să fii fericit singur, înainte de a fi fericit cu alții.
Dacă nu ai iubire să-ți oferi ție, nu vei avea iubire de oferit nimănui, după cum corect o spune regina noastră a tuturor, RuPaul.
***
Trei la mână: multe femei au de urmat un vis personal, o ambiție, un drum al carierei.
Dar societatea e încă atât de perversă, mai ales la noi, încât, dacă un bărbat are un vis, îi setează partenerei acestuia așteptarea firească să-l susțină cu tot ce are, pentru că asta face o parteneră devotată. În schimb, dacă o femeie are un vis, toată lumea va face concurs în a-i explica cum trebuie să “lase prostiile”, acum că e într-o relaţie serioasă şi că are un bărbat cu pretenţii normale la timpul, munca şi atenţia ei.
De aceea, pentru o femeie, o căsătorie e în multe situaţii ca în mema aia pe care o citez aproximativ din memorie: “Credeai că o căsătorie îţi rezolvă problemele? Nu doar că nu ţi le rezolvă, dar acum le ai şi pe ale lui, şi mai şi s**i p**a pe deasupra.”
***
Patru la mână: Problema “găseşte-ţi şi tu pe unu”.
Istoric, femeile nu aveau dreptul la avere şi nu aveau dreptul la un loc de muncă plătit. Prin urmare, aveau zero valoare socială, şi societatea le presa să se mărite cât mai repede, că altfel erau doar o povară pe capul părinţilor.
De aici şi mentalitatea “găseşte-ţi şi tu pe unu”, unul care o fi el, irelevant cât e de lepră şi de loază. De aceea sunt atâtea căsătorii de coşmar. Pentru că n-a stat nimeni să caute un bărbat compatibil în dorinţe, emoţii, fel de a fi.
Orice sac îşi are peticul, dar dacă tu cedezi la presiunea de a te mulţumi cu primul petic care se nimereşte, gaura nu va face decât să se adâncească, if you get my drift.
***
Presiunea de “a găsi pe unul” din partea neamurilor creează un stres şi o tensiune de nedescris în viaţa unor fete care în rest, se descurcă de minune, au o locuinţă şi un job ok, au un cerc social excelent, se bucură de viaţa lor, apoi sună mămicuţa din Moldova să îi spună că nimic din toate astea nu valorează nimic fără un jijiel şi fără o hoardă de plozi.
(Nu, nu săriţi pe capul meu, Moldova e pusă random. Putea fi oricare provincie, pentru că mămicuţele astea care nu pot aprecia fericirea şi liniştea din viaţa ta prezentă şi simt să-ţi spună cum ar trebui tu ideal să trăieşti sunt peste tot.)
A fost un chin să nu fiu susţinută în facultate şi să jonglez cu un job fulltime şi cu şcoala în acelaşi timp. Dar a fost şi o binecuvântare, pentru că, dacă nu datorezi nimic părinţilor, poţi să le spui sec şi fără înflorituri să-şi bage aşteptările neconforme cu personalitatea ta acolo unde şi-au băgat şi banii când aveai tu nevoie de ei.
Da, ăsta e punctul final al acestui articol. Unele nu suntem măritate şi nu avem copii dintr-un motiv extrem de simplu. Nu se potriveşte cu stilul nostru de viaţă. Şi suntem fericite cu stilul nostru de viaţă, deci nu, nu ne interesează să intrăm într-o stare de nefericire social acceptată, de gura voastră. Preferăm să ne înjuraţi pe net.
***
Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.
Cred că multe femei, fiind educate că măritișul e bunul suprem pe care îl pot obține de la viață, ajung să creadă asta și să se bucure de măritiș, chiar dacă regimul e de la modest în jos. Așa e mama, a avut un regim oribil (frați, conflicte de familie, disrespect din partea socrilor, scandaluri, ea și muncă și copii, după care ne mai și bătea că nu ne mai suporta de suprasolicitare și nervi), dar mereu zicea “m-am măritat bine”. Doar faptul că era măritată era un fel de bun suprem (tata e liniștit, dar a fost mămos și delăsător, ceea ce pt mine copil a fost ok că eram prieteni buni, dar pt mami nu, căci asta înseamna extra stres pt ea să țină casa). Dar recunosc, uneori mă întreb dacă nu cumva mentalitatea asta, convingerea că are ceva bun (deși eronată), nu cumva a ținut-o în viață. O viață aiurea, dar gen…ea neagă că a fost aiurea, că a fost și dată afară, și făcută în fel și chip, iar nouă fetelor ne-a dat traume de nervi, traume cu care noi mature mergem la psiholog și psihiatru, dar ea tot despre noi spune că “avem kkt la cap), ceea ce e adevărat, doar că ea ne-a pus kktul acela în cap. Negarea ei este senzațională și sunt geloasă pe ea, pe ce liniște are că la ea a fost totul cum trebuie.
E o convingere teribilă care face mult rău celor din jur, mai ales că uneori e adresată pe ton arogant. Oamenii nu își găsesc liniștea în căsătorie, ci în iubire. Durerea singurătății e foarte complexă, cred că unele boli psihice vin din această durere, din inabilitatea de a fi liniștit cu tine însuți (că nu te-a învățat nimeni acasă), și singurătatea efectivă, lipsa unui partener care te iubește si pe care îl iubești (nu căsătoria). Când suferi astfel și toți îți spun arogant să te căsătorești, te îndeamnă să pui carul înaintea boilor, iar tu cum ești tulburat, ai impresia că ești defect și neadaptat…iar eventualele nepotriviri sau respingeri ți se par capăt de lume, confirmări ale neadaptabilității tale. Am trecut prin asta, apoi m-am vindecat pt o perioadă în iubire, ne-am căsătorit, apoi au apărut probleme (șoc), iar acum căsătorită fiind, mă simt singură în “sânul” familiei și nimănui nu îi pasă. E groaznic să vezi cum nefericirea ta e diminuată și chiar negată. Nici nu mai știi dacă tu ești vinovat sau ceilalți, e un loc întunecat în viață. Nu te mărita, ci fii altruist cu tine, chiar dacă asta înseamnă că o să fii egoist cu ceilalți, ceilalți spun oricum că ești egoist din “ciudă”, nu neapărat că le produci pagube mentale importante, e vorba doar de mândria lor. Pt o persoana tulburată e greu să fie altruistă cu sine și egoistă cu cine trebuie. E o superputere vindecătoare care, cred eu, încet dar sigur atrage și omul sau oamenii cu iubirea aceea de care ai tu nevoie pe unda ta.
Poveștile astea despre sanatatea mentala, sfaturi „din batrani si contemporani”..
poate a avut pur si simpu ghinion, privind in urma vindecarea mea a ineput atunci cand eram in suicide watch undeva in Dobrogea; ma indoiesc a vreunul din colegii, prietenii, psihlogii, etc etc cu are s-a intalnit a reactionat in modul corect la problemele ei.
Combinatia mea de burn-out, depresie și traume a inceput sa se diminueze cand pacienții cronici au stabilit a „nu-s de-al lor”, au oferit soluția corectă dar ingrozitor de dificilă pentru problemele mele și au facut ceea ce ma indoiesc ca a primit vreodata in viata Iulia Marin.
Au trecut cu naturalețe peste faptul că avusesem trei tentative de sinucidere intr-un interval de 24 de ore și și-au impărțit cu mine singurul cocean de porumb fiert pe are il primiseră in ziua aceea.
Nu aș așeza asta în balanță cu reacțiile celor apropiați sau cunoscuți: excludere socială, empatie aparentă și o cantitate uriașă de bârfă..
Singurele certitudini sunt că:
. cursurile gratuite de pe http://www.scientology.org functioneaza;
– orice persoana care te intreaba „esti bine?” e cu siguranta un fals prieten;
– psihologii buni sunt mai rari decat femeile singure, frumoase si inteligente;
&
– există cu siguranță umanitate, onoare, respect reciproc, dragoste dezinteresată și un grup de oameni care crede că orice ființă poate fi vindecată.
unii te întreabă dacă ești bine pentru că genuinely îi interesează și ce am remarcat la mulți dintre voi e sentimentul că cercul social vă datorează ceva, de aceea le reproșați că nu folosesc cuvintele potrivite.
Începeți de la ideea că nu vă datorează nimeni nimic, apreciați dacă vă bagă cineva în seamă cu un “eşti bine” şi asumaţi-vă că e treaba voastră de adulţi to sort out your own s#!t.
Este adevărat, boala psihică nu are nimic de-a face cu Singurătatea. Un partener nu te salvează, dacă tu refuzi tratamentul sau nu ai tratamentul adecvat. Da, e adevărat ca Singurătatea pe termen lung nu e pentru oricine. Nici eu nu vreau sa îmbătrânesc singura. Pe cât sunt de dificila, știu ca vreau o familie mare alături, curtea plină de copii, nepoți, pisici. In fine, revenind la boala psihică, fostul meu avea ADHD. Netratat, refuza vehement orice tratament sau ajutor, dar ne omora cu zile pe toți cei care încercam sa-l reabilitam. Familia lui nu facea nimic, gura lumii, rușinea. E mai ușor sa dai vina pe prieteni, școala, femei, economie etc decât sa admiți ca copilul tău are o problema gravă. Si eu si amicii noștri consumam mult timp si energie încercând sa il facem sa se organizeze cât de cât (mâncat, culcat, trezit, ordine prin casa, plata unor facturi etc- lucruri basic, pentru ca ceva mai mult nu putea sa facă, la un iq decent era jobless, zi si noapte citea si se juca, dar nu mânca si nu se spala). In fine, horror. Pe lângă ca nu facea nimic din ce-i ceream noi, măcar sa funcționeze ca un om normal, tot pe noi dădea vina, ca nu suntem inteligenți si speciali ca el si ca nu înțelegem etc. A beneficiat de susținere morala câțiva ani (e chiar mult), dar in final toți l-au părăsit. Cred ca e in acelasi stadiu acum, sau chiar mai rău. Un astfel de om omoară tot ce e mai frumos in tine, îți consuma toată răbdarea si te face sa-ti dorești doar un perete unde sa te dai cu capul pana crapi. Pleci de lângă el înainte sa o iei tu razna sau sa te îmbolnăvești. Te si simți vinovat ca vezi in ce stare e si efectiv N-ai ce sa mai faci pentru el. Nici nu vreau sa știu cum e sa ai pe cineva cu borderline sau bipolara lângă tine. Oamenii se joaca cu cuvintele si se auto diagnostichează ca e la moda sa ai “traume” si suferinte, dar când vezi cu adevarat o boala psihică o iei la fuga. Înțeleg ca tipa asta, Irina, nu avea tratament adecvat. E pacat ca se discuta atât de mult după moartea ei, toți dezbat problema pe toate părțile. E greu si sa fii singur, e greu si sa fii bolnav psihic netratat sau tratat inadecvat, e greu pentru familie. Imi pare rău pentru ea si familia ei.
Nu vreau sa para ca nu am empatizat cu bolnavul psihic. Eu am oferit mult peste ce putea oferi un om in situația asta, mai mult decât un simplu “ești bine?”. Am oferit soluții concrete, am făcut planuri, scheme, am vorbit cu relații prin firme sa il angajeze, i-am completat aplicații (ca apoi tot el sa fie nemulțumit ca nu am scris ceva corect pe acolo), l-am scos din casa (asteptandu-l si 3 ore sa se pregătească, mai ceva ca o mireasa), am avut o răbdare exemplara timp de câțiva ani. O răbdare de trupe commando, pe care din păcate acum nu o mai am. As fi putut sa investesc in mine in timpul asta, nu? In final, am reușit sa ies de acolo, dupa ce mai mulți mi-au spus ca imi pierd timpul si viața așa. Nu a fost ușor. Dar guess what? Care a fost atitudinea lui si a familiei lui? M-au bârfit si au mințit enorm despre mine. Ca sa-si apere “imaginea”. O profitoare ordinara, care l-a lăsat la greu. Iar el, un suflet curat cu mult potențial. Potențial si atât. In lipsa unui tratament psihiatric, ce ar fi trebuit sa mai fac eu?! Da, e nevoie de suport, dar de la un punct încolo, omul TREBUIE sa se ajute singur (in cazul de care zic eu, era suficient sa accepte tratamentul). Sau sa-si găsească un cerc in care sa fie înțeles si acceptat.
Incredibil cata prostie, de parca toate sotiile sunt sanatoase mintal
Daca-i citeau blogul inainte sa comenteze, aflau ca a fost diagnosticata la 28 de ani, 3 ani prea tarziu, in cuvintele ei.
i know.