Un om face o glumă. Despre tinereţe, despre bătrâneţe, despre copilărie, femei, bărbaţi, lăcuste de câmpie, şoareci cu dungi, şopârle africane, orice. Lumea din jur râde. Şi, mereu, se găseşte un trist sau o tristă, educat(ă) cu bice şi cătuşe, să sară în sus ca fript(ă).
“Las’ că ajungi şi tu tânăr / bătrân / copil / şparece cu dungi / şopârlă africană!”
“Am zis eu undeva că nu ajung?”
“O să vezi tu că nu-ţi mai arde de râs.”
“Ba poate că-mi arde. Oamenii inteligenţi au autoironie. De ce nu ştii să iei o glumă ca pe o glumă?”
Şi mustrări.
La final, ai eutanasia antiumorul. L-ai duce cu mâna ta să i se administreze injecţia cu pricina, să moară rapid şi fără dureri. Şi totuşi, mă întreb un singur lucru: când te uiţi în jur şi vezi oameni râzând, nu ţi se năzare vag într-un colţ al minţii că vorbim de o glumă?
parca o vad pe maica mea…ea e cu : Vezi ca si tu o sa ajungi…etc etc etc….
Las’ că o să ajungi tu lipsită de umor… 🙂
unii oameni chiar nu stiu sa glumeasca despre lucruri “sensibile” si atunci apar aceste replici pertinente. apoi apar alti oameni care stiu sa spuna “baba din autobuz” fara sa ofenseze dar din pacate fraza “Las’ că ajungi şi tu” e deja inoculata in capul lor micut si nu mai pot face diferenta.