O seamă de regrete

Ieri, pe 26 mai, a fost ziua de naştere a bunicii mele din partea mamei. N-am apucat să scriu despre asta, pentru că am fost mai mult pe drumuri, dar o să fac asta acum. Pentru că o visez din ce în ce mai des pe bunica şi sunt lucruri care se cer spuse.
Bunica mea din partea mamei e prima babă frumoasă pe care am văzut-o. O femeie născută în zodia Gemenilor. Juca naivitatea în alternanţă cu manipularea şi tandreţea suprapusă cu dominaţia în aşa fel încât, dacă erai în preajma ei, te supuneai ca teleghidat.
Era captivantă.
În fotografii, tânără, uluitor de frumoasă, cu ochi verzi-albaştri şi păr şaten închis, semăna cu Vivien Leigh. Şi, se spune, în tinereţe avusese o voce splendidă de cântat şi un uimitor talent de scenă.
Numai că taică-su, bou machist cum erau toţi pe vremea aia, decretase că fiică-sa o să fie femeie serioasă, nu curvă artistă, şi că o să se mărite. Punct.
Bunicul meu, om bun, simplu şi cinstit, dar fără prea multă imaginaţie, o iubise peste măsură. Cu credinţă şi devotament. Fusese genul care-şi ţine femeia acasă şi face noaptea zi muncind, ca să-i facă toate voile. În copilăria mea, deşi erau doi pensionari, el încă o diviniza tăcut şi fascinat, iar ea încă îşi consuma frustrările de artistă trimisă la cratiţă.

Nimeni, nimeni nu m-a umilit în copilărie, când îmi scriam primele poezii sinistru de proaste, şi le recitam cutremurător de prost, cum a făcut-o ea. “Vai, ce artistă eşti, dragă!” “Dar ce, te crezi interesantă?” “Mai bine înveţi ceva folositor”. Venin pur.
Iar eu eram rănită şi sufeream.
Nu aveam înţelepciunea să înţeleg că era vorba de amărăciunea unei ratări artistice eşuate într-un destin plicticos şi mărunt de nevastă banală.
Acum o am.
Şi asta nu schimbă nimic nici în cruzimea cu care râdea de mine, nici în orgoliul rănit cu care reacţionam, dar pot să înţeleg că bullyingul ei venea din probleme mult mai profunde decât simpla neînţelegere.
Şi mă felicit repetat pentru tăria de a fugi de acasă să urmez cariera artistică. De fapt, nu mă felicit pe mine. Cred că există un Dumnezeu care m-a salvat de blestemul cratiţei-condamnare pe viaţă. Şi că el mi-a dat tărie.

Când eram copil foarte mic, bunica mea splendid de frumoasă se îngrăşase monstruos. Şi stătea închisă în casă, “să n-o vadă oamenii”. Şi eu mă întrebam ca orice Săgetător care nu dă doi bani pe aparenţe şi care, dacă se îngraşă, invită publicul să-i mănânce voluminosul cur dacă nu-i convine: Aşa, şi?

Păi nu. Nu era aşa, şi. Ea nu era o gospodină banală grasă. Ea era Vivien Leigh grasă. O ruşine şi o umilinţă nobilă. Pe care n-am ştiut să le respect corespunzător. Eram copil mic şi prost şi încă nu procesasem ideea diferenţei între personalitatea oamenilor. Aveam impresia că toată lumea trebuie să fie ca mine. Noroc că în adolescenţă am depăşit asta. Unii n-o depăşesc nici la 70 de ani.

Apoi am crescut. 14 – 15 ani. Trebuie să recunosc că m-am simţit întotdeauna un pic băieţel. Probabil asta explică şi numărul impresionant de gay care m-au ales să le fiu cel mai apropiat prieten în diverse momente. Dar divaghez. Duminicile mă trimiteau ai mei la piaţă, să cumpăr cartofi, roşii, ardei, castraveţi, etc. Iar eu procedam ca un bărbat. Întâi făceam un rond rapid să compar calităţi / preţuri, din al doilea rond, cumpăram tot ce-mi trebuia, şi într-un sfert de oră piaţa era gata. Puteam să merg acasă, să scriu şi să creez lumi imaginare în continuare.
Între timp, bunica slăbise. Căpătase o frumuseţe specială, o inocenţă copilărească. Şi insista să vină la piaţă cu mine.
Unde făcea cumpărături ca o femeie. Mamelea la infinit legume, se întindea la poveşti cu toate femeile de pe acolo. Piaţa devenise un chin de o oră şi jumătate. Sunt sigură că orice bărbat care citeşte asta ştie ce zic.
Uram asta din toţi rărunchii mei. Şi o ameninţam că o las să meargă singură.
Ar fi fost imposibil, bineînţeles. Bunica avea probleme cardiace severe şi nu putea fi lăsată să meargă singură la piaţă.
Ceea ce pentru mine era un chin era singura socializare din săptămână pentru ea.
Evident c-o lungea cât putea.
Şi evident că-mi ura din toţi rărunchii independenţa. Pentru că ea nu avusese puterea interioară să-i arate degetul mijlociu boului de taică-su şi să se arunce cu capul înainte în cariera pe care o dorea.
Sau poate că ea nu era, ca mine, un pic băieţel.

***
Obiectiv, ştiu că eu, în calitatea mea de copil, nu aveam discernământul necesar să-i acord mai multă înţelegere. Şi că ea era adultul înţelept, conform legii fireşti a lucrurilor, ea ar fi trebuit să mă înţeleagă pe mine.
Subiectiv, înţeleg profund sacrificiul inutil şi imbecil al unui destin de artistă. De Vivien Leigh irosită la cratiţă. Şi simt că bullyingul ei m-a ajutat cumva să-mi clarific priorităţile.
Şi regret că nu i-am moştenit ochii verzi – albaştri. Şi magnetismul cu care-i făcea pe oameni s-o adore.

În foto e Vivien Leigh. Cu bunica nu am poze.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

11 Responses

  1. Marios says:

    M-a uns la suflet! Multumesc!

  2. Geo says:

    “Blestemul cratitei”..ha,ha,ha! Cum suna! De parca daca esti “burlaca” nu gatesti. Este un cliseu trist sa pui semnul egal intre maritis si cratita. Bineinteles,depinde de femeie. Ca poa’ sa existe doua feluri de muieri maritate:alea carora le place postura de gospodina si alea carora nu le place,da’ sunt nevoite pt ca asa au fost inoculate de mici. Acu’ “depinde dupa facultati”,vorba lu’ Moromete(sau era Balosu?).
    Ps:sper sa ajung la Bv sa te vad ca tare imi placi asa pizdoasa:))..asta e vb lu’sotu cand ma apuca istericalele..”da pizdoasa mai esti,iapo”!!

  3. jademan says:

    Feluri și feluri de a iubi pe lumea asta! 😀

  4. Geo says:

    Asa erau atunci vremurile..si bunica mea la fel a fost,mai putin genul de frumusete..ea era(inca mai traieste,multumesc lu’ doamne doamne) frumoasa neaos romaneasca,dar desteapta,apriga,extrem de isteata,cu toate ca nu a facut decat patru clase,pt ca strabunicu’ era de parere ca “ce atata carte? La sapa nu-ti trebuie carte”..ce trist! Chiar imi povestea ca se ruga invatatoarea din sat de parinti sa o lase mai departe la scoala,dar ei nu si nu.

  5. LadyRose says:

    Wow… ce revelatie a fost postul asta…
    Bunica ta …ma duce cu gandul la mama… foarte bitter… N-a fost fabulos de frumoasa sau deosebit de ingrijita… Si nici macar casnica, ci o femeie muncita…muncita mult … In spatele unei masti foarte politicoase si chiar politically correct e multa invidie, multa amaraciune si multe resentimente… Mi-a devenit evidenta “ura” asta a ei fata de oameni(ma-sa, tac-su, tata etc.) si lume inca din copilarie…si m-a departat de ea… Ma afecteaza mult prezenta ei, imi afecteaza echilibrul si starea de bine cu mine pe care incerc sa mi-o pastrez…E o persoana aparent calda, dar invidioasa, plina de resentimente si sireata… si e genul de persoana de care ma feresc in viata ca de draq….
    Si totusi imi dau seama ca n-am intrebat-o niciodata… Am s-o sun in seara asta s-o intreb “Mama…tu ce-ai fi vrut sa faci in viata?”
    Daca sunt greseli, imi cer scuze anticipat, ardeam de dorinta de a scrie, desi trebuia sa ies pe usa de 15 min.

  6. liliana says:

    Ce bine e sa ai amintiri cu bunici….eu nu i-am cunoscut…nici mama mea nu si-a cunoscut parintii…au murit amandoi la trei saptamani distanta cand mama avea 2 ani
    …7 copii in 7 orfelinate , care s-au regasit cand mama implinise 23 de ani.

  7. Ratacind pe net says:

    Felicitari pentru modul de abordare si intelepciunea de a vedea asa lucrurile si de a trece peste ele. Personal, consider ca oricate neimpliniri ar avea cineva, e groaznic sa le verse pe un copil care nu i-a facut nimic si vroia doar un pic de atentie.

Leave a Reply to MariosCancel reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Discover more from Trollywood

Subscribe now to keep reading and get access to the full archive.

Continue reading