O stranie dependenţă

Ăsta mi se pare cel mai bun text de presă al meu din 2013. Îl găsiţi şi în revista Tabu de decembrie – ianuarie. Şi e preferatul meu dintr-un motiv extrem de simplu: pentru că există oameni pe care trebuie să-i fuţi pe toate părţile să storci din ei o urmă de poveste şi sunt oameni din care poveştile erup de la prima privire.

**

Sunt lucruri pe care ruşii le fac mai bine decât oricine altcineva: beţiile, muzica, sporturile de iarnă şi, desigur, literatura. De aceea, când am aflat că Mihail Pavlovici Şişkin, unul dintre cei mai valoroşi şi mai premiaţi scriitori ruşi contemporani, e în vizită la Bucureşti, n-am rezistat tentaţiei de a tăbărî în camera lui de hotel, pentru un interviu.

TABU: Îmi pare rău că nu vorbesc limba rusă. Cred că ar fi fost excitant să vă aud povestind în limba dumneavoastră maternă.

ŞIŞKIN: Îmi pare rău că nu vorbesc limba română. Poate ar fi fost frumos să vă povestesc direct în limba dumneavoastră maternă.

Locuiţi de mult timp în Elveţia. A fost dificil să vă adaptaţi unei ţări atât de diferite de patria dumneavoastră natală?

Adevărul e că în ultima vreme nu mai locuiesc în Elveţia.

Dar unde?

Peste tot prin lume. În ultimii câţiva ani, viaţa mea a fost o perpetuă călătorie între Moscova, Berlin şi Elveţia. Dar, evident, mi-am petrecut o bună bucată din viaţă în Elveţia, iar când te muţi într-o ţară străină, cea mai mare provocare e să-i adopţi modul de viaţă.

De ce tocmai Elveţia?

Soţia mea era elveţiancă. Iar când ne-am mutat aici, primul gând care mi-a trecut prin cap a fost: „Dumnezeule, e imposibil să locuieşti aici!”

De ce?

„Totul e atât de monoton şi plictisitor, despre ce să scriu?” În calitate de scriitor rus, ai nevoie de nişte presiune rusească, de nişte poveşti ruseşti… E ca un deşert cultural – iar ţie ţi-e imposibil să trăieşti în deşert. Şi atunci, te uiţi în jur, la această lume nouă, şi îţi aminteşti că au trecut pe aici oameni ca Bunin şi Rahmaninov, şi au trăit şi ei diverse experienţe, în încercarea de a se „coloniza”. Am documentat viaţa lor din Elveţia, iar prima mea carte de aici a fost una de nonficţiune: Russian Switzerland. Un ghid istoric de şase sute de pagini. Tot ce vreţi să ştiţi despre scriitori, revoluţionari, compozitori ruşi care au căutat azil politic în Elveţia. Practic, prin această carte mi-am recreat propria ţară pe coordonate elveţiene.

Ca o dovadă de iubire patriotică?

Ca pe o încercare de a-mi face traiul acolo posibil. Aş fi dorit să existe această carte deja scrisă, în clipa în care eram un rus proaspăt emigrat. Dar, pentru că nu exista, m-am văzut silit s-o scriu eu.

Scrieţi întotdeauna cărţile pe care aţi dori să le găsiţi gata scrise?

Slavă Domnului, există suficient de multe cărţi pe care le vrei scrise, şi care SUNT DEJA scrise, aşa că o bună bucată de timp mi-o ocup cu cititul lor. Euro să ai! Sunt înnebunit după clasici. Pe lângă asta, apar zilnic sute de cărţi noi. Pe astea, nu simt nevoia să le citesc. Nu pe toate. Şi atunci, te întorci la cărţile clasice. Anul trecut, când m-am operat…

De ce v-aţi operat?

De hernie. Nu vă speriaţi, n-a fost foarte grav. Cert e că a trebuit să petrec foarte mult timp în pat şi-mi era o poftă nebună de citit, să uit că sunt acolo. Am luat câteva cărţi noi şi s-au dovedit ilizibile. Apoi, am luat Război şi pace al lui Tolstoi şi m-am simţit foarte fericit, din nou. Desigur, nu cartea se schimbase, ci eu, cititorul. Prima oară, am citit-o la paisprezece ani, apoi am revizitat-o. Şi ai senzaţia că romanul e diferit de fiecare dată. Asta face ca romanele lui să fie fantastice; interesante şi mereu surprinzătoare.

Adevărul e că aveţi nişte autori clasici impresionanţi. Cum e să păşiţi în umbra unor astfel de modele?

Exact cum intuiţi, e o mare responsabilitate. Când eşti printre primii într-o literatură, ai o singură răspundere: aceea faţă de textele tale. Dar dacă te-ai născut după nişte băieţi ca Tolstoi, Cehov, Bunin, Dostoievski sau Puşkin, brusc, alegi altfel fiecare cuvinţel.

Şi totuşi, faptul că autorul semnează ceea ce scrie reduce totul la o răspundere individuală. Aşa cred.

Nu. Literatura unei naţiuni e o unitate. Dacă cineva formulează un cuvinţel, e ca şi cum ar apăsa pe un buton al unei imense staţii electrice. Iar lumina produsă astfel influenţează întreaga compoziţie de lumini de pe scenă. Nici nu contează dacă a citit sau nu cărţile înaintaşilor săi. Asta înseamnă că un om nu poate să scrie doar pentru sine, fără să fie conştient că e o mică parte a unui mare ansamblu.

Aaah, abia acum îmi dau seama cât sunt de norocoasă că m-am născut într-o literatură mică şi modestă. Fantoma lui Tolstoi m-ar crispa definitiv. Vă bântuie des? Se uită peste umărul dvs. când scrieţi şi face comentarii sarcastice?

Haha, fără să vreau, am mereu imaginea ansamblului. Chiar şi când nu o fac conştient. Chiar dacă nu mă gândesc la Tolstoi atunci când scriu, e undeva în subconştientul meu.

Ziceaţi mai devreme că n-aţi găsit „poveşti ruseşti” în Elveţia, când v-aţi mutat acolo. Ce înţelegeţi prin „poveşti ruseşti?”

Când eşti în Rusia, genul ăla de poveşti plutesc prin aer, pur şi simplu. Şi nu vrei să se materializeze şi să îţi atingă familia. Sunt poveşti pe care oamenii şi le transmit în şoaptă unii altora, poveşti pline de cruzime şi brutalitate, pe care toată lumea le ştie ca poveşti ruseşti. Practic, viaţa în Rusia are o singură ţintă: evitarea poveştilor ruseşti. De aceea ne-am şi mutat din Moscova în Elveţia, de fapt. Soţia mea rămăsese însărcinată şi am preferat să ne creştem copilul într-un loc liniştit. Ar fi fost dificil pentru o elveţiancă să nască într-un spital rusesc. Să zicem că ar fi fost prea exotic pentru ea.

Şi aţi sacrificat potenţialul inspiraţional al „poveştilor ruseşti” pentru confortul familiei?

Da. Dar au apărut alte probleme, şi inspiraţia era, sincer, cea mai mică dintre ele. De exemplu, trebuia să câştig pâinea familiei. Unicul lucru la care mă pricepeam, în clipa aceea, erau traducerile din şi în rusă. Astfel că am obţinut un job – foarte prost plătit! – de traducător. Traduceam interviurile emigranţilor ruşi în căutare de azil în Elveţia. Aşa s-a născut Maidenhair / Părul Venerei, romanul meu din 2005. Asta pentru că, în clipa aia, chiar în mijlocul Elveţiei, m-am pomenit înconjurat de aceste „poveşti ruseşti”. Era izbitor. Persoana care stătea în faţa ta îţi spunea aceste poveşti, pline de brutalitate şi de cruzime; iar tu trebuia să găseşti un mod obiectiv şi rece de a transcrie aceste poveşti.

Înţeleg că, într-o primă fază, a fost un job frustrant pentru dumneavoastră.

Dacă îţi iei munca în serios, eşti ca soldatul care sărută drapelul patriei şi zice: „Sunt gata să mor pentru ţara mea!” Şi dacă o faci cu maximă concentrare, nu trebuie să-ţi pese de alimente, de încălţăminte, te concentrezi pe ce ai de făcut, pregătit să sacrifici orice. Aşa e când îţi iei misiunea de scriitor în serios. Când vii în Elveţia, unde nu ai despre ce să scrii, ai o problemă. Dar a fost ca şi cum eu, soldatul, aş fi primit brusc o misiune: „Scrie despre asta!” De cum am înţeles-o, lucrurile s-au simplificat.

E amuzant cum Rusia v-a urmărit şi peste hotare. Şi cum i-aţi cedat.

În Rusia, presiunea atmosferică e mai ridicată decât în alte părţi. Dacă te duci la Londra, Paris sau altă capitală europeană, în aer pluteşte o relaxare. La Moscova, tensiunea te cuprinde de cum păşeşti, ca turist, în aeroport. Poţi căpăta o stranie dependenţă faţă de ea.

Tensiunea asta implică şi ameninţarea de a fi pedepsit pentru ce scrii?

(Zâmbeşte.)

Aţi fost hărţuit vreodată la Moscova?

Am fost hărţuit şi la Zürich, spre surprinderea mea. După ce am publicat Părul Venerei, mi-am pierdut brusc jobul. Dar pot înţelege decizia asta. Nici o instituţie publică nu-şi doreşte un scriitor pe postul de traducător al unor interviuri confidenţiale. Un ins care să încalce Berufsverbot sub pretextul ficţiunii. Dar de când am pierdut acest job, am decis să trăiesc doar din scris.

Şi se poate?

Uneori, da, mai ales în perioadele în care luam premii. Alteori, nu. De două ori, a trebuit să solicit ajutor social oraşului. Şi asta e o experienţă extrem de umilitoare. Îţi doresc să nu afli niciodată cum e. Dar, după 2010, când am publicat Pismovnik / Scrisorar, pot să afirm că am trăit numai din încasările aduse de cărţile mele. Dacă, până acum, eu am muncit pentru cărţile mele, în acest moment, ele muncesc pentru mine.

În câte limbi aţi fost tradus?

Vreo treizeci. Mai exact, douăzeci şi nouă, haha, îmi lipseşte una pentru cifra rotundă. A douăzeci şi noua limbă în care am fost tradus e islandeza. Iar limba cea mai pitorescă în care am fost tradus nu e nici chineza, nici japoneza, ci limba insulelor Feroe. Înainte, limba acestora era daneza; dar şi-au impus propria limbă oficială şi au început să traducă literatura în această limbă; una pe care o vorbesc doar 50.000 de oameni. După ce traducătorul mi-a terminat cartea, mi-a povestit că se apucă de Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski. E foarte amuzant şi bizar să fii tradus într-o limbă înainte de Dostoievski.

Şi cum verificaţi în ce măsură traducerea păstrează nuanţele juste, într-o limbă pe care n-o cunoaşteţi?

Adevărul e că n-ai nici un fel de control. Însă, ocazional, traducătorii îţi fac un serviciu imens. Să luăm exemplul lui Dostoievski. El şi-a creat mare parte din romane dictându-le nevesti-sii, de aceea, versiunile originale sunt pline de greşeli gramaticale şi erori specifice limbajului vorbit. Dostoievski cel genial pe care-l citiţi dumneavoastră e meritul unor traducători buni, haha.

Şi mai e un lucru. Să zicem că nimereşti traducătorul perfect. Care traduce fiecare cuvânt în parte, muzicalitatea frazei, cuprinde tot ce e printre rânduri şi, într-un cuvânt, livrează ceva absolut similar cu ceea ce ai scris tu. Oricum, romanul din limba română va fi unul diferit de cel din limba rusă. Şi asta pentru că scriitorul român are altă sensibilitate şi alt sistem de repere decât cel austriac sau turc, şi romanul este, în egală măsură, un cumul de intenţii şi unul de receptări.

Nu sunt de acord cu categorisirea pe bază de naţionalitate. Luaţi doi cititori ruşi la întâmplare. Vă asigur că vor citi două cărţi diferite, chiar având în mână romanul dvs. original, în rusă.

Haha, da. Sau acelaşi cititor, la 16 şi la 50 de ani. Pe scurt, scrisul e imposibil, cititul e imposibil, traducerea e imposibilă. Hai să ne găsim alte meserii, haha.

Sunteţi definit ca un neo-clasic. Ce părere aveţi despre asta? Semănaţi cu Tolstoi sau Turgheniev?

Hehehe, când aud genul ăsta de definiţii, mă umflă râsul. Ce e „clasicism”, de fapt, fie el „neo” sau „proto”? Eu văd literatura aşa: la început a existat o rugăciune către Dumnezeu, care a creat vaca, femeia şi copilul, şi prin rugăciunea asta, îi mulţumeai pentru ele şi îl rugai să apere fiinţele astea de tot ce e rău. Scriitorii sunt acei oameni care, periodic, înalţă această rugăciune către Dumnezeu. Dacă trişezi şi foloseşti cuvintele înaintaşilor tăi, sacralitatea se pierde. De aceea, generaţia următoare, dacă vrea să înalţe o rugăciune autentică, trebuie să găsească cuvinte noi pentru ea. Anna Karenina a lui Tolstoi, de exemplu, e aceeaşi rugăciune, dar cu cuvinte din secolul al XIX-lea. Aşadar, din punctul meu de vedere, dacă vorbim despre literatură ca artă, nu ca entertainment, e imposibil, dacă vrei să faci rugăciunea aceea astăzi, să foloseşti limbajul lui Tolstoi. Dumnezeu evoluează şi el, o dată cu societatea, şi nu mai pleacă urechea la arhaisme. Ca scriitor, ca să ajungi la Dumnezeu, trebuie să-ţi foloseşti propriile cuvinte.

Şi atunci, cum vă explicaţi „acuza” de clasicism?

Poate pentru că îmi structurez materialul narativ într-o manieră clasică. Dar la nivel de conţinut, sunt eu şi atât.

Aţi afirmat că nu vă place literatura nouă. Nu contrazice asta teoria rugăciunii mereu actualizate?

N-am zis că nu-mi place. Am spus doar că nu toate cărţile scrise azi sunt citibile. Există şi cărţi minunate. În schimb, mă sperie publicitatea agresivă care domină piaţa literară în ultima vreme. Dacă văd un panou publicitar imens în centru, iar pe el scrie „Citiţi cartea asta!”, nu voi citi niciodată cartea aia.

Chiar aşa: omul, pe măsură ce se schimbă ca scriitor, evoluează şi ca cititor. Dumneavoastră ce fel de cititor sunteţi acum?

Evident că nu mai sunt cititorul inocent de altădată. Nu mă interesează dacă eroii se cunună la sfârşit sau nu. De ce m-ar interesa asta? Dacă se căsătoresc, ştim că într-o bună zi, se vor certa pe problema cumpărării laptelui şi vor divorţa. Unicul motiv pentru citirea unei cărţi este noutatea pe care o aduce autorul în rostirea acestei rugăciuni. Şi mai e ceva. Dacă înţeleg cum e gândită, creată, structurată cartea, mă plictisesc şi o închid. Dacă am mereu senzaţia că-mi scapă ceva, că înţeleg şi nu prea, stau lipit de ea până la capăt.

Deci, vă plac lucrurile pe care nu le stăpâniţi cu una, cu două.

Cred că toată lumea e aşa.

Nu. Unii oameni se sperie de lucrurile pe care nu simt că le pot stăpâni.

OK, hai să nu coborâm la nivelul profanilor.

Nu coborâm. Şi printre criticii literari există oameni care nu apreciază ambiguităţile de structură. Le urăsc şi scriu cu dispreţ despre ele.

Da, ai dreptate. Nu pot vorbi decât despre mine şi ce mă fascinează. Uite, n-am deloc educaţie muzicală. De aceea, mă fascinează cu atât mai mult potenţialul de sacralitate al muzicii pe care n-o înţeleg. Tot aşa, ca cititor, nu mă seduce ce vrea autorul să spună, ci lucrurile pe care nu vrea să mi le spună. Şi chestia asta e cu atât mai valabilă pentru un Rahmaninov sau un Şostakovici, a căror muzică e o enigmă în sine.

Când enumeraţi aceşti mari compozitori şi scriitori – remarc că aţi optat doar pentru ruşi –, o faceţi din patriotism?

Cu ce ton ai rostit cuvântul ăsta! Da, ştiu, patriotismul poate părea degradat, pentru că e cuvântul cel mai abuzat şi exploatat de ticăloşii de toate felurile. Mai ales în Rusia. Acum 150 de ani, Saltikov-Scedrin, unul dintre cei mai faimoşi satirişti ruşi…

Am auzit şi eu de Saltikov-Scedrin.

Bun, dar poate cititorii tăi n-au auzit. Saltikov-Scedrin a zis: „A început să vorbească despre patriotism; asta înseamnă că se pregăteşte să fure ceva!” A trecut un secol şi jumătate, iar evenimentele de azi din Rusia par smulse din paginile lui Saltikov-Scedrin. Cum să mă simt mândru de mama Rusie, când în mintea omului de rând, cuvântul ăsta echivalează cu lagăre de muncă silnică, aresturi nejustificate şi violenţe? Mi-e ruşine de ţara mea. Sunt mândru că în limba mea au scris Cehov şi Nabokov, atâta tot.

Am citit că primul dumneavoastră job plătit a fost acela de măturător de străzi. Cum aţi reuşit să-l procuraţi?

Eram student. Toţi studenţii vor să câştige nişte bani uşor. De aceea există munci ca spălatul vaselor şi măturatul străzilor. Ideea e că, pentru un scriitor, orice experienţă de genul ăsta e bună. Practic, lucrurile pe care le încerci sunt avutul tău, capitalul din care îţi scoţi cărţile.

Şi a fost distractiv?

N-aş zice asta. Măturatul părea o muncă uşoară. Chiar era, primăvara şi vara. De aceea m-am angajat în aprilie, zicându-mi că nu mai are cum să fie zăpadă de acum încolo şi că, după 20 de minute de măturat trotuarul, eşti liber. Era perioada de practică la institutul pedagogic, la care studiam eu, iar asta însemna că, după ce-mi terminam treaba, mă duceam la o şcoală să le ţin ore copiilor. M-am trezit dimineaţa, la ora patru. Ninsese. Moscova era învelită în nămeţi! Am muncit patru ore ca un dement, iar la ora opt, leoarcă de transpiraţie, am alergat la şcoală să-mi fac practica. Acum, retroactiv, mă amuz. Pe atunci, n-am făcut-o.

De ce aţi ales institutul pedagogic? Iubeaţi copiii?

Iubeam ideea de a nu fi recrutat în armată. Mama era profesoară şi detestam ideea de a trăi viaţa ei.

Haha, mă simt brusc de parcă aş intervieva un român. Răspunsul cu armata e refrenul preferat al tuturor artiştilor trecuţi de 40 de ani.

Avem în comun nişte comunism, haha. M-am născut în 61, iar generaţia mea ar fi recurs la orice tertip să evite recrutarea în războiul cu Afganistanul, care s-a a avut loc exact când aveam eu 18 ani. Dar, desigur, şi aşa, ideologia comunistă se infiltra în şcoli: noi, cei de la institutul pedagogic, am avut cursuri de traduceri militare, în care, teoretic, învăţam să interogăm prizonieri de război nemţi. După asta, ne-au dus în practică într-o tabără de vară, unde ne-au pus să învăţăm să tragem cu armele. Acolo, mi-au dat gradul de locotenent. Când l-am obţinut, mi-a devenit limpede de ce Rusia pierde toate războaiele, în ultima vreme.

Înţeleg că nu s-a lipit mare lucru de dvs. în aceste cursuri, nu?

Nu ştiu cum erau la voi cursurile astea, dar la noi, se ţineau la băşcălie totală. Erau tot felul de colonei, iar tipul care ne preda interogatoriul, de exemplu, muncise ca traducător în RDG, o vreme. Noi eram o grupă universitară formată dintr-un băiat – eu – şi şapte fete frumoase, iar toţi aceşti colonei, când le vedeau pe fete, începeau să zâmbească, ochii le străluceau şi uitau brusc toată ideologia comunistă. Ne povesteau vitejii din armată, respectiv peripeţii din Germania. Dacă, în clipa aia, ne-ar fi invadat nemţii, nu doar că ar fi rămas neinterogaţi, dar ne-ar fi luat pe sus în doi timpi şi trei mişcări.

S-a schimbat viaţa în Rusia, după prăbuşirea Uniunii Sovietice?

Fiecare familie îşi are propriile poveşti. Tata, de exemplu, e dintr-un sat mic. În 1930, când avea şase ani, tatăl său a fost arestat în timpul colectivizării.

De ce?

Pentru că avea o vacă. Iar când au vrut să i-o ia, a protestat: „De ce îmi luaţi vaca, am doi copii mici, ce le dau de mâncare?” Cuvinte de neiertat, nu-i aşa? Eu zic că arestul se justifică. A fost dus în Siberia şi a murit acolo. E una dintre „poveştile ruseşti” de care vorbeam. Şi bunica, împreună cu cei doi copii mici, a trebuit să plece. S-a mutat la Moscova şi început să lucreze ca bonă. Iar tata a fost obligat, ca fiu de duşman al poporului, să îndure diverse anchete. A fost crucea vieţii lui. A şi murit de tânăr, pentru că n-a suportat asta. S-a adăugat şi faptul că unchiul meu a murit în război, încă în adolescenţă. Şi la 17 ani, tata, dornic să-şi răzbune fratele, s-a înrolat. Vorbim de anii 44 – 45, Divizia Submarine, la Marea Baltică. De fapt, romanul meu, Scrisorar, porneşte de la experienţele tatălui meu, care, la aproape 18 ani, trecea deja prin proximitatea morţii. Acum, am trei fii. Cel mai mare are 25 de ani, al doilea are 18. Mă uit la el şi încerc să mi-l imaginez pe tata, la vârsta aceea, pus faţă în faţă cu atâtea situaţii-limită. Stând săptămâni în şir într-un submarin, în adâncurile apelor, de exemplu.

Ce mi-a plăcut la cartea dvs. e modul în care se construieşte dragostea în sens mai profund, de la distanţă. Dacă, tradiţional, apropierea înseamnă cunoaştere, în cartea dvs. distanţa devine un proces de cunoaştere.

Cred că, în fond, fiecare carte e un răspuns la o singură întrebare: „Ce e iubirea şi ce ne facem cu ea”. Şi răspunsurile noastre evoluează o dată cu evoluţia noastră. Iar cartea asta e încă o tentativă de a da un răspuns. Ai două modalităţi de a evolua şi de a acumula înţelepciune: prin traiul de zi cu zi, ca Saşa, care creşte, se căsătoreşte, are copii, se zbate să-i întreţină, sau scurtătura, pe care o experimentează  Volodea: te duci la război, asişti la toate acele atrocităţi, şi înţelegi care sunt cele mai importante în viaţă. M-am documentat mult din scrisorile soldaţilor către familiile lor. Acasă, erau nişte beţivi obişnuiţi care-şi băteau nevestele. După ce experimentau pericolul morţii şi apucau să scrie acasă: „Iubita mea…”, cuvintele astea căpătau cu totul altă semnificaţie. Erau scrise de nişte oameni care tânjeau după căldura umană a fiinţei iubite – unicul lucru important din viaţă.

Paradoxal, în alt interviu aţi afirmat că marele păcat al scriitorului e să tânjească după iubirea publicului său. De ce iubirea e uneori un lucru bun şi alteori, unul prost?

Sigur am zis „păcat”? Păcat e să nu-ţi iubeşti copiii, de exemplu. Ce încercam să spun, cred, e că nu e cazul, atunci când scrii o carte, să te gândeşti la cititori. Nu va face decât să te distragă. Vei fi mult prea ocupat să meditezi la ce vor oamenii de la tine şi vei uita ce ai tu de spus: „Ah, cititorii mei ruşi vor să audă asta. Oh, dar într-o zi va fi tradus în franceză. Ce vor crede francezii despre asta? Doamne, dar dacă e tradus şi-n japoneză!? Hai să mai schimb nişte lucruri.” Ăsta e drumul cel mai sigur spre nicăieri. Cred, sincer, că atunci când scrii, trebuie să te gândeşti doar la cititorul tău ideal, fără compromisuri de niciun fel. Fără să te gândeşti la editori, corectori, agenţi sau alte persoane.

Există cititorul ideal?

Da. L-am găsit într-un mic oraş rusesc. Pune nişte întrebări atât de atente şi de percutante, încât înţeleg că, pentru el, cărţile mele sunt printre cele mai importante lucruri din lume. Iar faptul că l-am cunoscut a fost printre puţinele momente ale vieţii mele când idealul s-a transpus în realitate.