Oferă-mi Revul perfect, sau dacă nu, stau acasă!

Cel mai frumos Rev din viaţa mea a fost unul din tinereţe, când încă nu intrasem la teatru, locuiam la Sfântu Gheorghe, în judeţul celor tri scaune – adicătele Covasna – şi eram prietenă la cataramă cu o fată frumoasă foc, unguroaică temperamentală cu ochii migdalaţi, pe nume Tunde. Cataramă e puţin spus. Ideea e că mâncam împreună, dormeam împreună, visam împreună să ne facem actriţe – nimic nu uneşte mai mult două adolescente decât visele lor comune! – ne duceam împreună la teatru şi prin excursii şi…
Impedimentul unui oraş mic era faptul că ajungeai, după un timp, să îi cunoşti pe toţi, să cunoşti toate barurile şi toate cluburile – alea multe, care erau într-un oraş mic, vă daţi seama 😆 – toate găştile, şi să te simţi foarte nefericit, limitat şi fără orizont.
În seara de 31 decembrie (cred că era 1998 spre 1999), ne machiam plictisite, ştiind că vom merge la un revelion banal, cu o gaşcă banală de tipi banali şi vom petrece banal începutul unui alt an banal care se va reflecta în banalitatea dimineţii banale cu zori banali revărsându-se banal… (mă rog, pot continua la infinit, dar cred că v-am sugerat un strop din elanul nostru de a merge la petrecerea respectivă.)
Pe când ieşeam boc-boc-boc din bloc pe nişte tocuri interminabile – amândouă eram înalte, şi ne sfidam mamele care predicau: “EŞTI deja înaltă, de ce îţi mai trebuie tocuri?” Uite aşa, vreau să concurez cu turla bisericii, na! – se opreşte ea pe drumul de costişe ce ducea spre centru şi îmi zice:
-N-ai vrea să facem o nebunie?
Ei, asta e fraza căreia lupu cel febril, viitor Gregory Freeson, nu i-a putut rezista never nunca jamas.
-Ba da!
-Hai să nu mai mergem la chefu’ ăla banal cu lume banală care flecăreşte banal etc etc., hai să facem autostopul spre Miercurea Ciuc.

Menţiuni:
a) În 1999, lumea era mult mai decentă – şi puteai face lejer autostopul fără a-ţi cere nimeni favoruri sexuale. Mai ales în secuime, lumea îţi făcea avansuri doar dacă insinuai prin comportament că ţi-o cauţi cu lumânarea. În rest, călătoreai fără probleme, plăteai la destinaţie – ba uneori nici nu îţi luau banii – iar ia-mă-nene era un mijloc de transport la fel de uzitat şi de normal ca autobuzul 311 aici . Iar dacă luăm în considerare toate festivalurile de vară din toate staţiunile balneoclimaterice – ia-mă-nene era ZE KING OF ZE HIGHWAY.
b) Miercurea-Ciuc era la vreo 60 de kilometri distanţă. Din păcate, nu ne aştepta nimeni acolo. Sau din fericire?

-Şi ce facem noi acolo?
-Ce se face în noaptea de rev! Căutăm un club sau un local care să ne placă, dansăm, bem ceva şi venim acasă cu trenul de ora şase dimineaţa. Spunem alor noştri că am fost cu gaşca la rev şi gata! Ce zici?
-Ăăăă… GATA, HAI S-O FACEM!

Boc-boc-boc cu tocurile noastre de dive, pe şosea, până la ieşirea spre Miercurea-Ciuc. Îmbrăcate uşor – că doar mergeam la chef. Cu poşetuţe minuscule pe umăr. Scot eu o foaie dublă din agendă, scriu pe ea bilingv Miercurea Ciuc – Csikszereda, şi dă-i, şi aşteaptă…

-Băi, oftez eu, e Revu’, nici dracu’ nu călătoreşte azi.
-Ba da! Să vezi că vine.
-Ba nu vine!
-Ba vine!
-Mi-e frig…
-Ba nu ţi-e frig!
-Brr…rrr…
-Acum o faci doar ca să îmi faci în ciudă, nu?
-Brrr…rrr…. nu.
După o oră de aşteptare, când devenisem deja două sloiuri cu ochi, ca în desene animate, apare un camion vechi şi ruginit, zdronc-zdronc. Se opreşte şi apare un cap. La fel de ruginit ca şi camionul.
-Ce-i cu voi, fetelor? Unde mergeţi în noaptea de Revelion?
-Păi să vedeţi – am venit la petrecere la Sfântu Gheorghe, dar gazdele nu erau acasă, şi vrem să ajungem înapoi la noi în oraş, scoate ea trombonul de rezervă.
-Păi bine, eu merg numai până la Sân-nu-ştiu-cum (notă: o localitate la vreo 5 kilometri de Miercurea-Ciuc), dar stau aproape de gară şi luaţi trenul până acasă, săracele de voi!
Îmi aruncă Tunde o privire triumfătoare, că uite-totuşi-avem-parte-de-thrill-&-adventure, hop în camion şi începem un hodoronc-hodoronc-zdronca-zdronca-buf-poc.
În tot acest timp, omul ne întreba detalii despre familiile noastre din Miercurea, iar noi fabulam artistic, inventând nişte vieţi atât de animate şi de nemaipomenite, că la soare te puteai uita, dar la ele numai pe întuneric. Şi zbuf!
Camionul se opreşte. Se chinuie omul să pornească motorul. Nimic!
-Dumnezeii mă-tii azi şi mâine, începe el să suduie, coboară, scoate o traistă de unelte şi se apucă să meşterească. Noi ne uitam la ceas. Cinciiii – patruuuu – treiiii – doiiii – unuuuuu- LA MULŢI AAAAAANI! Să trăiţi!
-Soarele mă-tii de gioarsă bătrână, că te arunc acum la fiare vechi, futu-ţi neamu-n gât să ţi-l fut, înjura şoferul nostru cu sete, disperat. Ce dracu’ ne facem?
Oops!
-Gataaa! Cred că merge! Să vedem!
Încearcă să pornească maşina, aceasta slobozeşte o trombă groasă de fum, tuşeşte ofticos şi porneşte tremurând din toate articulaţiile.
-La mulţi aaaani! Hai să cântăm cevaaaa!
-Lăsaţi-mă, domnişoarelor, că nu îmi arde mie…
-Doar e sărbătoare. O ştiţi pe aia cu…
Până la Sân-Cum-Naiba-l-Chema, am interpretat cu moşul ăla un repertoriu amplu de… tot ce ne-a trecut prin cap. Maşina s-a mai oprit de vreo trei ori. Dar era thrill & adventure, da??
Buuun. Şi în zare apare plăcuţa (tot bilingvă) anunţând Sân-Pana-Mea.
-Pentru că aţi cântat aşa frumos, zice moşul, vă duc la gară.
-Bine, mulţumim.
Şi, spre groaza noastră, observăm că părăseşte şoseaua patriei, şi o ia pe nişte încâlceli de străduţe care duceau spre cea mai naşpa gară de care am văzut-o în viaţa mea, după cea din Beclean pe Someş. O clădire comunistă, sinistră, fără un chioşc de cafea – deşi ne ardea buza după o cafea, pe frigul ăla de Harghita – şi zice:
-Uite, trenul vine în patruj’ de minute. V-aş păzi până atunci, dar îs şi io bătrân şi obosit, şi mâine am marfă de cărat…
(cu minunăţia asta de Land Rover? îmi zic eu în gând. dar îmi muşc limba până la sânge.)
-Mulţumim mult, un an nou fericit şi sănătos, îi urăm noi.
Şi după ce moşul iese din raza noastră vizuală, mă uit eu la prietena mea…
-Chiar avem de gând să stăm patruzeci de minute în oribilitatea asta de gară?
-Logic că nu, ai înnebunit? Hai înapoi la ia-mă nene!
-Ştiam eu că ne înţelegem!
Şi boc-boc-boc cu toculeţele pe uliţa bolovănoasă a lui Sân(Martin? Nicolau? naiba ştieeee!)
Şi staaai… şi staaaai… şi staaaai…
Norocul însă ne părăsise. În noaptea de Revelion, la ora două şi jumătate, nici dracu’ nu se plimba cu maşina prin Sânwhatever.
-Am o idee!!! m-a trăsnit pe mine geniul.
-Brrr… Mie mi-a îngheţat creierul, nu mai am idei!
-Bun, am eu. E vorba de cinci kilometri, nu?
-Da.
-Hai pe jos.
-Ce vorbeşti???
-Băi, nu fi fraieră. Un om care merge are şanse mai puţine să moară dracului de frig, corect?
-M…da.
-Iar dacă trece ceva, încă ne putem opri şi ridica foaia cu “Miercurea Ciuc”, da?
-Brrr…da!
Boc-boc-boc, cu tocurile noastre de dive, prin frigul crîncen al proaspătului 1999. Şi boc-boc-boc. Cinci kilometri. Ora patru şi trei sferturi.
-Alpiniste ne facem, omule!
-Da, facem o nouă probă olimpică. Alpinismul pe tocuri!
-Bun, am ajuns. Şi acum, ce facem?

Cred că aşa păţesc şi sufletele drepţilor, când ajung în rai. Umblă bezmetice, fără să ştie încotro.

Toate localurile erau închise. Nimic, nicăieri. Beculeţe aprinse şi lacăte. Miercurea-Ciuc dormea epuizată după o imensă petrecere de Revelion, la care nu fuseserăm invitate.
-Ia stai puţin!
-Ce e?
-Se aude ceva acolo!
-O petrecere a unora, acasă la ei!
-Nu! E un bar!
Într-adevăr, era un bar. Unul cu motive uşor rustice, dar nu lipsit de gust. Bahia Cafe de Miercurea-Ciuc. De acolo se auzeau basu’ şi cu toba mareee, de-ţi spărgeau timpanele.
-Dacă ăstora le zice Cafe, logic că au şi cafea, nu? dau eu cu presupusu’.
-Nu putem afla decât prin metoda verificării, ce zici?
-Zic să verificăm.
Şi am intrat…
——-

Era Bahia Cafe ăla o minunăţie. Avea o masă ca-n poveşti, cu ciorbă fierbinte, cu lume veselă, cu chelneri care ne-au servit pe loc cu câteva polonice de ciorbă fierbinte – şi nu există ciorbă mai bună decât cea pe care o înghiţi hulpav după cinci kilometri de boc-boc-boc pe şosea – şi ne-au adus două cafele duble în căni rustice – şi erau cafele, nu chişoarce! Într-un cuvânt, Bahia Cafe de Miercurea Ciuc era locul ideal pentru un Revelion thrill & adventure…
Şi după ciorbă, după cafea şi o vizită urgentă la toaleta localului – de atâtea ore, mă luptam vitejeşte cu instinctul de a mă piti într-un tufiş, dar speram să nu treacă maşina care ne-ar fi luat – ne-am simţit ca reciclate. Şi ne-a venit pofta de dans. Şi am dansat. Şi când ne-au văzut dansând, au sărit şi alţii la dans. Şi întregul Bahia Cafe a fost cuprins, la ora cinci dimineaţa, de o poftă de paranghelie şi de ţopăială, de au ţinut-o tot aşa până la şapte.

—-

-Dacă vreţi, vă conduc până acasă, s-a oferit un adolescent drăguţ.
(Pe atunci, a conduce o fată acasă nu echivala cu o propunere sexuală, îmi amintesc eu nostalgic, în timp ce tastez aceste vorbe. Însemna chiar s-o conduci până în uşa blocului, să te asiguri că a ajuns cu bine acasă, să îi urezi noapte bună şi să îţi iei tălpăşiţa. Mda… ce frumos era.)
-Cam greu, spun eu şi încep să râd.
-Dar în ce cartier staţi? Departe?
-Foarte! Mulţumim oricum de intenţie…

Oricum, de cum am ajuns în tren – ăla de ora zece, până la urmă, am rugat o bătrânică să ne trezească la Sfântu Gheorghe şi am adormit buştean. Noroc că femeia a fost serioasă şi ne-a trezit. Altfel… who knows?

——-

Ăsta a fost cel mai frumos Rev din viaţa mea. Acum zece ani.