Paştele e sărbătoarea perfectă pentru distanţarea socială

Image by Couleur from Pixabay

Dacă n-am primit ieri puzderie de mailuri cu “un paşte altfel, dar însă totuşi fericit” şi “fie ca singurătatea să nu vă fi tâmpit de tot şi mai nimeriţi gaura corectă de introdus drobul.” De la cunoscuţi, de la colaboratori, de la firme.

Anul acesta, papa Francis a oficiat singur liturghia de paşte, pentru a respecta regulile de carantină şi distanţare socială. Şi, ca să respectăm spiritul sărbătorii; ştiţi cine a fost singur în ultimele ore de viaţă, singur împotriva unei mulţimi care-l hulea? Isus.

Dacă e să citim atent Biblia şi să medităm la semnificaţii, Paştele nu e, şi nu ar trebui să fie, o sărbătoare de dat cu basca-n lustră. E mitul unei jertfe divine realizate îm condiţii de corupţie, trădare, minciuni, dezinformări şi uneltiri. Toate evangheliile relatează cum faima lui Isus ajunsese să enerveze pe toată lumea: liderii religioşi, fariseii care transformaseră credinţa în comerţ de suveniruri, liderii locali laici evrei (Irod, un incompetent care nu apărea în naraţiune decât să se mai facă de râs) şi ocupaţia romană (care îl ţinea pe Irod în scaun pentru că avea nevoie de o marionetă docilă, dar care se temea că un personaj carismatic precum Isus ar putea duce la o revoltă populară.)

Şi în secunda când cele trei puteri din stat ale momentului se înhăitează împotriva unui om, toţi prietenii şi susţinătorii lui dispar ca prin farmec.

Aici o să sară şapte creştini să mă şcolească nesolicitat: Stai, nu, Lorena, de fapt Isus voia să ia păcatele omenirii. Nu, mulţumesc, n-am nevoie de pisălogeala voastră plină de clişee pe care nici măcar nu le-aţi trecut prin filtrul gândirii critice. Partea frumoasă, când citeşti Biblia, sau orice altă carte religioasă, fără fanatism, dogmă şi unu antipatic care să-ţi bage pumnul pe gât că eşti obligat să înţelegi numai aşa, că altfel te dăm afară de la seminar – partea bună într-o lectură liberă de prejudecăţi e că îţi dai seama cât de bogate în semnificaţii sunt aceste mituri şi cum le poţi privi din nenumărate perspective.

Azi, o vom face din perspectiva omului singur. Rămas singur, în mare parte pe nedrept, după ce toate i s-au întors împotrivă. Un om care îşi ştie totuşi misiunea, e echilibrat – pentru că echilibrul lui nu depinde de iubirea sau ura oamenilor, de apreciere sau de ură, de faptul că e ridicat în slăvi sau renegat de toţi, ci de propria lui conştiinţă – şi îşi urmează destinul până la capăt, face lucrul corect.

Cumva, toate acele provocări, toate micile şi marile ticăloşii din ultimele lui zile, sunt ca în mitul lui Iov – diverse încercări menite să-i arate cât de rea şi de lipsită de scrupule e omenirea, în toate faţetele ei. Să ştii şi tu pe cine mântuieşti.

Isus însuşi are un moment de tulburare şi de zbucium, în grădina Ghetsimani, când îl roagă pe Dumnezeu Tatăl să îl elibereze de destinul său. Ceea ce, desigur, nu se întâmplă. Şi când revine la apostolii cu care venise să se roage, îi mai şi găseşte dormind. Această somnolenţă a raţiunii care îi face pe oameni să nu reacţioneze, să nu răspundă şi să nu fie prezenţi în moment. Semn că nu poate fi ajutat, semn că va trebui să fie singur într-o lume din ce în ce mai ostilă lui, până la sacrificiul final pe cruce.

Şi abia asumarea completă, fără jumătăţi de măsură, a marelui sacrificiu, face posibilă învierea şi înălţarea. Ştiu, e vorba de înălţarea la ceruri: dar şi la nivel micro, în zilele noastre, orice formă de înălţare presupune un sacrificiu.

De aceea, sărbătoarea Paştelui, aşa cum e ea şi prin toate sensurile ei, ar fi mai degrabă o sărbătoare a meditaţiei singuratice decât o petrecere cu zece feluri de mâncare şi patru deserturi. Ştiu, reacţia noastră viscerală la orice sărbătoare e “Să mâncăăăăm!!” “Să mâncăm şi aia, să mâncăm şi asta, să mâncăm şi nu ştiu ce”, dar mie Paştele mi se pare mai degrabă o sărbătoare a austerităţii. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie. O sărbătoare a stăpânirii de sine, a controlului raţiunii asura fricilor de toate tipurile şi umilinţelor pe multiple planuri, şi a acceptării că e nevoie uneori de o lecţie grea de la viaţă, să te eliberezi de tot ce e rău şi greşit.

Şi de ce Dumnezeu l-a ales pe propriul său fiu? e o întrebare din aia de religie de clasa a treia primară.

Dumnezeu nu l-a ales. Nu avea un număr oarecare de fii şi a zis: Tu te vei duce şi vei face. De fapt, nici nu avea copiii, pentru că Dumnezeu era un spirit, nu o persoană. L-a creat special pentru acest scop. Practic, o parte din sine a căpătat o formă telurică. Cu alte cuvinte, Dumnezeu s-a trecut pe sine însuşi prin ipostaza de om, prin toate înjosirile, îndoielile, loviturile, chinurile, pentru a putea mântui umanitatea din cel mai adânc punct al nimicniciei acesteia. Dumnezeu s-a pedepsit pe sine pentru toate excesele de violenţă, cruzime şi barbarie din Vechiul Testament, şi a creat o nouă ordine, cea a purificării.

S-a supus pe sine experienţei morţii, a preluat păcatele omenirii la modul cel mai intim: le-a experimentat pe propria piele, laolaltă cu stările omeneşti care le stârneau.

Nu vi se pare minunat că povestea pascală include inclusiv această posibilă explicaţie, a unei reformări a divinităţii prin preluarea ipostazei umane – “păcatele omenirii”? Şi că, în această încercare care a presupus autoanihilarea completă – răstignirea pe cruce – şi învierea de după – Dumnezeu însuşi a experimentat moartea, nefiinţa, golul, numai pentru a renaşte la un alt nivel?

Bucuraţi-vă de singurătate, prieteni. Poate fi cea mai frumoasă sărbătoare de până acum.

***

Dacă îţi place acest blog, ai avut vreodată intenţia să-l susţii dar ai tot amânat, acum ar fi un moment foarte bun.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger