Poșta redacției: Pocăiți

Periodic, oferim iubire cititorului nostru. În sensul în care el sau ea, sau chiar tu, de ce nu, ne trimite(ți) problema voastră de suflet pe birou@lorenalupu.com. Noi citim, cugetăm și analizăm, apoi propunem o soluție sau dăm o opinie ÎNTR-UN ARTICOL PE BLOG.

Sau în consultaţie privată, contra cost.

Mesajul de azi spune aşa:

***

Bună, Lorena,

În primul rând, doresc să îți urez de pe acum o zi bună și o săptămână minunată, în al doilea rând îți mulțumesc pentru că îmi citești toate e-mailurile și răspunzi atât de fain prin poșta redacției, iar în al treilea rând, trec direct la subiect. Astăzi vreau să îți povestesc pe scurt, și cât mai detașat, despre cum au fost copilăria și adolescența mea, marcate de extremismul religios. 

Fac parte dintr-o familie numeroasă, de 13 frați. Mare parte din copilăria mea, și toată adolescența, familia mea a făcut parte din biserica penticostală neînregistrată – și acum explic ce înseamnă asta. Unii oameni din biserica penticostală, considerând că aceasta a “luat-o la vale” (adică: s-a mai emancipat, s-a mai modernizat, a ținut pasul cu vremea în care trăim), s-au desprins din biserica penticostală (numită de unii și “biserica mamă”) și au format alte biserici cu reguli mult mai stricte și mai rigide, chiar mai stricte decât au existat vreodată în biserica penticostală. Aceste biserici s-au numit “bisericile de pe calea îngustă”, “biserica apostolică”, sau, mai simplu, “biserica fără cult”, sau alte denumiri similare. Unii au preferat să își păstreze numele de “biserica penticostală”, însă adevărata biserică penticostală nu îi recunoaște, numindu-i “fără-culții”, “răzvrătiții”, “înguștii”, etc. 

Pastorii bisericilor neînregistrate nu au facultate de teologie sau seminar, ceva, ci sunt oameni simpli din popor, de multe ori chiar oameni fără școală. Unii dintre acești pastori au adevărat talent și har, cunosc Biblia foarte bine și atrag oamenii la ei, în schimb alții sunt… nu știu cum să zic că sunt, dar pot spune că le-ar sta mai bine pe ultima bancă, decât în fața adunării. Un lucru fain, și interesant pentru necunoscători este faptul că nu doar pastorul (numit în bisericile neînregistrate “păstor”, sau prezbiter) predică, ci absolut orice bărbat sau băiat mai mare (de pe la 16-17 ani în sus) are dreptul să predice sau să dea îndemnuri de rugăciune. În funcție de regulile fiecărei biserici în parte, femeile cântă în fața adunării, sau recită poezii – compuse de multe ori chiar de ele însele. Există și cântările în comun – eu consider că aceasta este partea cea mai frumoasă din tot programul de adunare (biserica noastră este de multe ori numită adunare) – aici toți cântă, de multe ori acompaniați de cineva cu acordeonul. În unele adunări, nu există acordeon, deoarece este considerat lumesc sau păcătos, iar în alte biserici sunt câte 15 acordeoane. Doar bărbații cântă la acordeon, femeilor nefiindu-le permis. În foarte rare cazuri sunt permise alte instrumente muzicale în adunare, instrumente cum ar fi vioară, pian clasic, chitară clasică sau harpă. Însă mulți, chiar dacă în adunare nu este permis decât acordeonul, au acasă multe alte instrumente muzicale. Și, da, acasă sau în grupuri restrânse, au voie și femeile să cânte la acordeon. 

Bun, și pe mai departe, vreau să vă spun istoria mea personală.

Noi, ca familie, nu am făcut întotdeauna parte din acest tip de biserică. Părinții mei au fost penticostali, însă, după ce au făcut-o pe sora mea mai mare (primul lor copil – eu sunt a doua), au mers într-o biserică baptistă. Au vrut să aibă doar un singur copil, însă metoda calendarului a dat greș, și, hopa, am apărut eu. Când mama era însărcinată cu mine, doctorii i-au spus că sunt băiat – și ai mei au fost din nou fericiți, în ciuda sarcinii nedorite, mi-au pregătit nume de băiat, cameră vopsită bleu, cărucior bleu-marin, haine albastre, etc. Însă, când m-am născut, pe lângă că eram și fată, mai eram și urâtă – mai exact, din cauza că mama nu a putut să mă nască la timp și am fost un copil postmatur, pielea mi se încrețise, (mama zicea că aveam riduri), și nu știu eu cum arătam – însă mama a plâns și nu a putut să mă ia în brațe. 

Crescând, eu am devenit un copil “greu de stăpânit”. Mama și tata vorbeau cu noi acasă doar germană și dialectul săsesc (bunica din partea mamei este săsoaică, bunicul din partea mamei era evreu, bunica din partea tatălui era româncă, iar bunicul din partea tatălui era originar din Cernăuți, dar vorbitor de rusă, nu de ucraineană – folosesc “era”, și nu “este”, pentru că, din păcate, acești bunici nu mai trăiesc acum). Majoritatea rudelor noastre vorbeau germană cu noi. Eu, limba română am învățat-o la grădiniță și de la copii vecinilor. 

Când aveam eu cam 2 ani, sau ceva de genul, părinții mei s-au alăturat “bisericii fără cult” pe care am descris-o anterior, însă fără a deveni membri. De aceea au decis să aibă mai mulți copii. Când aveam eu aproape 3 ani, s-a născut fratele meu. 

Nu știu de ce, când aveam cam 4 ani, m-am declarat băiat, și ziceam că eu am crescut în burta unei mătuși de-a mele pe care o stimam. Tuturor le spuneam că mă cheamă Popa (în mintea mea, Popa era nume de băiat), căutam haine cât mai băiețești pe care să le port, mă purtam băiețește, dar mă jucam atât cu mașini, cît și cu păpuși, și spuneam că, atunci când voi fi mare, voi fi un tată bun. Îmi ciopârțeam singură părul, nu îl lăsam să crească, niciodată nu spuneam, de exemplu: “sunt murdară”, sau “sunt flămândă”, ci: “m-am murdărit”, “îmi este foame” – că, dacă aș fi spus “sunt, murdar, sunt flămând”, aș fi fost urgent corectată de părinți. Părinții nu mă lăsau să mă numesc băiat, mă ridiculizau, mă pedepeseau, etc. În scurt timp, întrebând ba pe mătușa mea, ba pe parinți, pe câte unul din bunici, și pe cine apucam, am învățat câteva litere, și m-am apucat să scriu “Popa” peste tot, pe lucrurile mele, pe pereți, peste tot pe unde se putea – spre marea disperare a părinților.

Eu tânjeam să fiu iubită și apreciată, și să fiu numită băiat. Tatăl meu, când venea de la serviciu, îl lua în brațe pe fratele meu, se juca cu el, o pupa pe mama, o băga în seamă și pe sora mea mai mare, dar pe mine mă ignora cu desăvârșire. Pe mine nu mă băga în seamă, mă dădea deoparte, îmi spunea să îl las în pace. Însă eu am învățat să scriu, la început cu litere mari și toate cuvintele legate, știu că și numerele le scriam cu litere, la început – și am început să fac bilețele (eu le numeam “scrisori”) pe care i le înmânam tatălui, sau i le băgam în caserola de mâncare, în mașină, în buzunare, unde puteam, ca să îmi dea atenție. Știu că primul bilet tata l-a privit ciudat și circumspect, m-a întrebat dacă eu l-am scris, am spus că da. Mi-a arătat cum se lasă spațiu între cuvinte, “ca în cartea de bucate, vezi?”- exact așa mi-a spus, și mi-a spus să nu mă mai “semnez” Popa, că este un nume urât, și, că, dacă vreau să îmi citească scrisorile de acum înainte, eu să mă semnez X (numele meu). Bucuroasă până în al nouălea cer că tata mi-a dat atât de multă atenție, dar și dezamăgită că nu mă mai pot semna “Popa”, am luat hotărârea, în sinea mea, să mă semnez cu numele meu pe următoarele “scrisori”. Curând, am început să scriu “scrisori” tuturor neamurilor și vecinilor, le băgam acestora din urmă “scrisorile” în poștă, și am observat că, dacă pe scrisorile vecinilor mă semnam cu “Popa”, nu venea nicio reacție și niciun răspuns din partea lor, dar, după ce m-am semnat o dată cu X, a venit vecina mea la mama, și a întrebat-o mirată: “Tu, Y (numele mamei), dar copila ta asta câți ani are? Așa-i că nu a făcut 5 ani încă? De ce nu o dai la o școală pentu copii ca ea?” Eu nu știam de ce vorbesc vecinii despre mine, și, brusc, am devenit timidă, crezând că e ceva în neregulă cu mine. Pe vremea aceea nu aveam geamuri de termopan, aveam geamuri din acelea duble. Mă băgam între geamuri (eram foarte mică de statură și foarte slăbuță, și încăpeam), crezând că de acolo nu mă aude nimeni, și cântam cântări de la biserică, și cântări inventate de mine. Mi-am și scris multe cântări inventate de mine și multe povești povestite de bunica mea pe un caiet – așa, în stilul meu, cum știam eu să scriu, ca un copil. Însă mătușa mea, fix cea pe care o stimam și despre care spuneam înainte că ea m-a purtat în burtă când am fost bebe, a început să mă ridiculizeze, să îmi rupă caietele, să ascundă de mine tot ceea ce era creion, pix, caiet, foaie, tot, și să mă pedepsească că “numai stric hârtii”. De menționat, asta se întâmpla când mama, fiind depășită de jobul ei de învățătoare, de cei 3 copii energici pe care deja îi avea și de al 4-lea copil, cu care era însărcinată, a chemat-o pe această mătușă, pensionară, să  o ajute. Părinții mei au avut măcar inspirația să mă întrebe, la un moment dat, de ce nu le mai scriu scrisori, și le-am spus, ceea ce a înfuriat-o mult pe mătușa, care a refuzat să mai vină să ne ajute. Am pârât părinților tot, inclusiv că ne bătea, că ne dădea mâncare prea puțin, și ne era foame, că ne punea la colț, că ne pedepsea și nu ne dădea de mâncare chiar nimica, uneori, etc. Cea mai proastă fază ce a făcut-o mătușa a fost ca, atunci când eu iar am spus că sunt băiat, m-a dezbrăcat în fața tuturor, și a chemat pe toți să vină să se uite la …mea și să spună dacă sunt băiat sau fată – toți, însemnând frații mei, 2 verișori, și vreo 7-8 copii din vecini – iar părinții mei au aflat de asta la cam două săptâmâni după incident, și asta pentru că unii dintre copiii vecinilor au spus părinților lor asta, și vecinii au spus părinților mei, altfel, eu, din cauza că atât de tare am fost atunci îngrozită și rușinată, nu am putut vorbi despre asta. 

Apoi, părinții au început să ne ducă la bunicii din partea tatălui în timpul zilei, ne luau de acolo doar seara. Însă, cum eu eram “rea” (inventam multe jocuri, gen de-a armata – pentru că tatăl meu lucra în armată pe atunci – iar jocurile mele presupuneau multe “lupte”, cățărări pe garduri, urcări în pod, și tot felul de alte chestii asemenea, și îi implicam pe toți în acele jocuri, deci, îi expuneam pe toți pericolelor, pe lângă că mă expuneam pericolelor pe mine însămi), am ajuns să fiu luată de bunicul din partea tatălui la fabrica unde el era inginer, și să îmi petrec timpul prin hale și birouri – ceea ce mie îmi plăcea foarte mult, și a fost foarte benefic pentru mine. Acolo era raiul meu, aveam câte caiete și pixuri doream, mă băga lumea în seamă, aveam tot timpul public pentru scamatoriile mele, pentru cântecele mele, și aveam o mulțime de oameni în jurul meu cărora să le pun întrebări. În cele din urmă, părinții au hotărât, împreună cu bunicul, că e mult mai bine să merg la fabrică decât la grădiniță – uram să merg la grădiniță, și o uram cu spume pe “Tante” (cuvântul german pentru mătușă – era grădiniță germană, dar eu aici am învățat limba română, de fapt – nu înțeleg nici acum cum de îi spuneam “Tante” educatoarei), o femeie dezinteresată care nu făcea nimic cu noi, stătea pasivă la catedră și mă pedepsea coptinuu – și avea pedepse oribile, gen să mă îmbrace cu geaca mea, peste cu geaca surorii mele, cu căciula în cap și cu fularul, și să mă pună să stau așa lângă sobă. 

Însă timpul a trecut, și nu am mai putut merge la fabrică cu bunicul. Trebuia să merg la școală. La școală, am urât totul, mă plictiseam, era groaznic. Odată am fost pedepsită de învățătoare din cauză că, eu în loc să fac 4 rânduri de liniuțe, am făcut liniuțe pe toată pagina. La un moment dat, am mai luat un caiet, pe care îl țineam sub bancă, și pe care scriam diverse lucruri, cu litere de tipar. Scriam inclusiv despre cât de proști sunt ceilalți copii, și o mulțime de lucruri rele despre învățătoare și despre școală, în general. La un moment dat, învățătoarea mi-a smuls acest caiet din mână, l-a prezentat la ședința cu părinții, l-a dus la directoare, a făcut un scandal îngrozitor, etc. Atât directoarea, cât și învățătoarea și celelalte cadre didactice, în loc să vadă că eu, totuși, fiind un copil mic, știam să scriu în propoziții, să citesc cursiv, etc, au văzut doar că am scris prostii pe acel caiet. Partea bună a fost că nu am fost pedepsită acasă, și că părinții mei au vorbit cu directoarea să fiu lăsată să am caietul meu personal pe care să scriu tot ce vreau eu, fără a fi citit de altcineva. 

Șocul vieții mele a venit la sfârșitul clasei a doua. Părinții mei au decis să devină membrii în biserica neînregistrată, ceea ce însemna că trebuie să se conformeze unor anumite reguli specifice. Una dintre aceste reguli prevedea ca, atât fetele, cât și femeile, aveau voie să umble exclusiv cu fustă sau rochie lungă și batic pe cap, și obligatoriu cu mânecă lungă. De asemenea, hainele tip sport și tenișii, adidașii erau interzise cu desăvârșire fetelor și femeilor. Și unele culori gen negru, roz, roșu, mov, erau interzise. Era permis, practic, să porți, ca femeie, strict verde închis, gri, albastru închis și maro, vișiniu sau crem deschis – alb aveai voie doar la botez sau la rochia de mireasă. Aceleași reguli sunt valabile și azi. Iar eu, într-o dimineață de mai, când am vrut sp merg la școală, nu mi-am mai găsit pantalonii în dulap, nici tricourile, nici tenișii. Am făcut scandal mamei, care nu îmi dădea nicio explicație pentru situația nou-apărută, și mă punea să îmbrac rochia de biserică cu mânecă lungă, să îmi iau baticul pe cap, și să îmi iau ștrampeni groși pe mine, și pantofii de biserică. Evident, am protestat din toate puterile și am scotocit după pantaloni și hainele mele obișnuite, însă mi-am mai luat și o palmă grea de la tata. Prima palmă pe care mi-o amintesc. Am ajuns cu întârziere la școală, îmbrăcată cu hainele de biserică, îmi era cald de nu mai puteam, plângeam, mă simțeam rușinată. Știu că s-a nimerit să nu am nici batistă sau șervețel, îmi curgea și nasul, și lacrimile, și sudoarea de pe frunte. Am vrut să merg la baie, să mă spăl pe față și să mă aranjez, dar a venit portarul care m-a luat de mână și efectiv m-a îmbrâncit în clasă, unde era ora deja începută, iar toți s-au întors către mine, iar învățătoarea a început să strige efectiv: “ce-i cu tine, X?” 

Următoarele zile, am văzut-o pe sora mea mai mare în pantalonii de sport și cu adidași, în curtea școlii. Am întrebat-o cum de ea e așa, iar eu cu rochie cu mânecă lungă, baic și pantofi. Ea mi-a spus că se schimbă acasă la prietena ei, în pivniță, în baia școlii, pe unde poate. Mie nici prin gând nu mi-a dat să fac asta. Următorii doi ani, atât eu, cât și sora mea mai mare, plecam la școală în haine “religioase”, să zic așa, ne schimbam pe unde puteam, și, înainte să venim acasă, iar ne schimbam. Fratele meu știa de asta dar nu ne pâra. Însă, de când a venit în clasa 1 preferata familiei, sora mea mai mică (al 4-lea copil al familiei), nu am mai putut face așa, că aceasta ne pâra. Iar de când am început să stăm în timpul orelor cu fustă și batic, efectiv profesorii au început să se poarte diferit cu noi, să ne marginalizeze, să ne numească “țigănci”, etc. Copii, de celaltă parte, unii se purtau normal cu noi, alții ne mai trăgeau baticul jos din cap, etc. 

Timpul a trecut, și alte chestii mai grele au venit. 

Una din regulile extrem de stupide “bisericii fără cult” prevedea că nu ai voie să folosești niciun fel de produs cosmetic, gen cremă, strugurel, deodorant, parfum, farduri, etc, și nu aveam voie să ne epilăm, sub nicio formă. Nici să ne pensăm sau să ne tăiem părul, ca fete/femei, nu ne era permis. Iar părul trebuia să îl ținem așa, lung și lățos, adică fără să îi tăiem măcar vârfurile, strâns în coc sau împletit, și cu batic în cap. Printre alte lucruri nepermise se numărau balsamul de păr și balsamul de rufe. Cel mai rău a fost odată când a venit odată un mare pastor și a spus că tampoanele sunt păcat, că de la ele se excită femeile. Deși el făcea referire la tampoanele interne, părinții mei au decis să fie “mai catolici decât papa” și au dispărut și absorbantele din baia noastră, fiind înlocuite de un mare pachet de vată. Noroc că regula asta nu a ținut mult timp. Însă, în răstimpul de câteva luni cât totuși a ținut, eu și sora mea mai mare ne-am cheltuit economiile (nu aveam mulți bani pe atunci) cumpărând absorbante pe ascuns. Mai rău era că ne era frică să nu le vadă cineva în gunoi, și ne stresam să avem grijă. 

Din banii mei de copil (făcuți când o ajutam pe bunica din partea mamei, când îmi mai ajutam vecinii, etc) eu și sora mea tot timpul ne-am cumpărat deodorant, strugurel, etc, dar cel mai rău era că G, sora mai mică, cum ne prindea că avem un mic parfumel, un deodorant sau ceva, rapid fugea la mama și ne pâra, iar mama ni le lua și ni le arunca, și, dacă afla și tata, era o ceartă în toată regula. 

În timp, am început să discutăm lucrurile acestea legate de regulile absurde cu celelalte fete din biserică. Vorbeam despre adevărate lucruri “diabolice”: despre cum să ne ascundem strugurelul și deodorantul, despre cum una s-a epilat folosind lama de ras a bunicului ei, etc. 

Ulterior, m-am nimerit la liceu cu fata pastorului. Aceasta venea la școală cu baticul legat la spate, cu fustă mai scurtă decât cea permisă de biserică și cu tricou, ea avea voie să poarte și sandale, și adidași, teniși, mânecă scurtă, roz, roșu, haine cu imprimeuri, cu flori, carouri, folosea fără probleme chiar și rimel, nici nu mai vorbim de parfum, etc. Își tăia și părul, și îl purta în coadă, nu în coc sau împletit, cum trebuia noi să îl purtăm. Ea avea chiar și telefon, și încă unul care făcea poze – lucru care tot așa nu era permis. Am spus asta familiei mele, inițial nu am fost crezută. Dar am gândit mai bine lucrurile, și am zis în sinea mea: “dacă ea își permite, hai că îmi permit și eu”. Cu banii ce îi aveam, m-am dus la second-hand, tot atentă să nu mă vadă cineva dintre colegii mei. Mi-ar fi fost foarte rușine să mă vadă. Am început să cumpăr, atât pentru mine, cât și pentru surorile mele, ba o fustă mov, ba un tricou, ba un batic mai subțirel, ce puteam și ce găseam. La început, mama nu a zis nimic, dar când ne-a văzut, pe mine și pe toate surorile mele, că vrem să plecăm cu tricou pe noi la școală, a început să facă scandal. Am început să mergem iar cu cămăși cu mânecă lungă peste tot, dar aveam tricouri pe dedesubt. Iar după ce treceam de colțul străzii, cămașa ajungea în geantă sau ghiozdan. Însă asta iar nu a ținut mult timp, că fata pastorului a pârât la tatăl ei că eu port tricou, că mă epilez, etc. Și mă trezesc într-o duminică că, atunci când am vrut să intru în biserică, iasă pastorul și mă pune să merg cu el în camera unde se făcea mărturisirea păcatelor. Mi-a spus că fata lui mi-a zis că am început în afara bisericii, mai ales la școală, să port tricou, părul desprins, a observat și că mă epilez, etc, și l-a scăpat gura să spună că fata lui chiar mi-a făcut și niște poze. La care eu: “chiar duminica trecută dvs ați predicat că nu sunt permise telefoanele cu cameră foto în biserica noastră”. 

Pastorul: “Cine ești tu să comentezi de mine și de familia mea?”

Eu: “Dvs puneți o regulă, dar dvs nu o respectați nici în familia dvs.”

Pastorul: “Cheamă-l pe tatăl tău urgent! Îi voi spune că ești plină de duhuri de curvie!” 

Eu: “Toate fetele din biserică știu cum umblă Ana dumneavoastră la liceu. În plus, vorbește cu băieții.”

În acel moment, fața pastorului a schimbat mai multe nuanțe de roșu, și a fost trecută de toate transpirațiile. Parcă îl aud: “Ce? Cum? Cum umblă?” Atunci mi-am dat seama că poate și Ana, săraca, se ascundea de părinții ei, la fel ca mine. Am refuzat să răspund la întrebarea pastorului, și am ieșit trântind ușa. A doua zi, luni, Ana intra pe poarta liceului cu privirea în pământ, și îmbrăcată ca la biserică. Marți, am plecat în tricou la școală, mama și tata se uitau unul la altul și nu mai spuneau nimic. Am auzit ulterior pe tata și pe mama discutând: “Dar, chiar, de ce să mai chinuim copiii ăștia cu reguli pe care nici măcar copiii pastorului nu le respectă? Plus că sunt lucruri care, evident, nu țin de mântuire.”  De aici am dedus că tata și pastorul au vorbit între timp.

Joi, îl văd de pe geam pe fratele pastor intrând în școală, însă n-am dat atenție faptului, până când aud o bătaie puternică în ușă, ușa se deschide cu putere, și, fără să dea măcar “bună ziua”, zice: “X, vino afară!” Am ieșit, ce să fac. Acolo, pe holul școlii, după ce îmi spune în primul rând să nu îi spun tatălui meu sau altcuiva nimic din ceea ce urmează să vorbim, mi-a pus o grămadă de întrebări aiurea, despre ce e la noi în casă, și tot felul de întrebări, gen dacă m-am iubit cu un băiat, când a auzit că nu, mă tot punea să recunosc că da. După, m-a întrebat dacă am văzut cumva pe mama și pe tata în momentele lor intime. Am spus că nu. La un moment dat, un profesor a ieșit din altă clasă. Eu muream de rușine, îmi era frică ca nu cumva să fi auzit discuția dintre mine și pastor. La urmă, pastorul scoate ostentativ un reportofon din buzunar. Știu că m-a înregistrat, însă nu știu ce s-a întâmplat cu  acea înregistrare. Probabil că nu a fost mulțumit pastorul de răspunsurile mele, că marți, săptămâna următoare, văd iar pastorul intrând pe poarta școlii. Eu panicată, îmi arunc toate lucrurile în ghiozdan, efectiv îl apuc pe domnul profesor de mână (era acel profesor care ieșise atunci din cealaltă clasă) și îi spun: “uite, vine ăla!” Nu eram în stare să rostesc altceva. Toată clasa tăcea. Domnul profesor iese cu mine din clasă, îmi deschide ușa cancelariei (cancelaria se afla ușă în ușă cu clasa noastră, și avea o ieșire în partea cealaltă a clădirii), și îmi spune: “Uite, ieși pe aici.” Am mai văzut în cancelarie doar un alt profesor care a ridicat mirat capul dintr-o carte sau dintr-un manual, ceva, și ies. Am trecut drumul în fugă, și am urcat în autobuzul care tocmai oprea în stație. 

A doua zi, mă așteptau la intrarea în clădirea școlii acel profesor, dirigintele și psihologul școlar. Nu am mers la ore nici atunci, nici toată săptămâna. Tot timpul am stat cu psihologul, cu încă o doamnă, cu dirigintele și cu soția lui. Am vorbit cu ei totul. Tot ei au spus tatălui meu totul. Anul următor m-am transferat în alt liceu, la sugestia lor. 

Doi ani am avut liniște, cât de cât, ce excepția că pastorul îmi dădea mult mai multe versete de învățat la școala duminicală ca de obicei. Cum vedea că învăț tot, cum îmi dădea mai multe de învățat. 

În clasa a 12-a, am început să muncesc part-time într-o patiserie. La două săptămâni după asta, mă trezesc că încep să muncească acolo Ana, fata pastorului, Fratelei ei D, și I verișor de-al lor. Acest verișor a început să mă placă. A spus că se căsătorește cu mine. Eu mă feream de el, nu îl suportam, dar nu mi-am dat demisia că aveam nevoie de bani, deși, gândind cu mintea de acum, mă puteam descurca foarte bine și fără acel salariu mic ce îl luam de acolo. Odată, după cam 3 luni de muncă în acel loc, I. m-a chemat în birou (devenise între timp șef de tură), sub pretextul că nu am completat bine raportul de producție. Până s-a convins el că e totul în regulă, cum era pe finalul programului, plecaseră toți restul angajaților. Acolo, în birou, m-a bruscat și și-a bătut joc de mine. 

De frică, nu am spus nimănui nimic. Nu am știut, și m-am și spălat. Nu aveam nici bani, eram și cu câteva zile înaintea salariului. Tot ce știam eu, la sumara mea educație sexuală de pe atunci, era că trebuie să iau pastila de a doua zi. Știam că patiseria se deschide la ora 6 (atunci angajații începeau munca), și speram să dau de patroană acolo. La 6 fără zece eram în fața ușii, și, s-a nimerit să fie și șefa acolo. I-am spus situația mea, cu foarte mare greu. A venit cu mine, mi-a cumpărat ea pastila de a doua zi, am luat-o, și am băgat cutia pastilei în geantă, cu gând să citesc prospectul ulterior. Eventual, despre tot ce s-a mai întâmplat atunci scriu altă dată. 

După asta, am fost numită “curvă” de toți din biserică. I. a luat doar 6 luni cu suspendare, din câte știu. După asta, sau mai exact din cauza asta, familia mea a fost exclusă din biserică – a fost unul dintre cele mai bune lucruri ce s-au putut întâmpla. Acum adio reguli aiurea. Pot avea câte haine vreau eu, și de care vreau eu, etc. Am reușit să termin o facultate – să faci facultate, și mai ales ca fată, dacă faci parte din “biserica fără cult” este imposibil. 

Acum, multă lume dintre toți care mă cunosc au impresia că eu am o viață perfectă, deoarece ascund de ei traumele mele și trecutul meu. Încă merg la terapie. 

Peste ani, am reușit să discut și cu tata, să îl întreb de ce nu mă băga în seamă când eram mică. A spus că el venea obosit de la job, iar eu îi puneam multe întrebări, la care el se simțea depășit să răspundă. A spus că, atât el, cât și mama, atunci când eram mică, și-au pus întrebări cu privire la sănătatea mea mintală, și m-au dus la diferiți doctori, care, ba mi-au pus diagnostic de hiperactivitate și ADHD, deși niciodată nu am avut deficit de atenție, ba mi-au prescris siropuri și medicamente de liniștire, pe care părinții mei, din fericire, nu mi le-au administrat niciodată. Odată au mers la un medic mai tânăr, care le-a spus că eu doar sunt un copil “mai răsărit decât media”, și să aibă grijă să mă direcționeze corect, și să îmi satisfacă setea de cunoaștere – și că faza că sunt băiat, sau altele, ori au să treacă, ori chiar voi deveni băiat, se va vedea în timp, să mă lase în pace, și să nu facă caz din asta. 

Însă să știi că sunt oameni care, nu știu cum (și aș vrea să știu cum), cumva îmi află slăbiciunile și vulnerabilitățile provenite din trecutul meu, și le exploatează. Tocmai de aceea, trebuie să mă lupt să scap de traume și de toate cele, ca să nu îți mai dea seama alții de ele, și să nu le mai poată exploata. Iar ceea ce contează cel mai mult este că familia mea nu mai face parte din acea congregație. 

Uneori, mai merg la programele bisericii în care am crescut. Atmosfera din adunare îmi place, dar nu aș mai face parte din ea niciodată. De fapt, nu fac parte momentan din nicio congregație, și mă simt bine cu asta, și se pare că voi rămâne așa, dar asta rămâne de văzut. Poate într-o zi voi merge la penticostali (la penticostalii cu cult, înregistrați), unde merge familia mea acum, sau poate că nu voi face parte din nicio biserică. Nu voi pune niciodată presiune pe mine să aleg o anumită biserică, las totul așa, să decurgă de la sine. 

Ce pot să spun, se vede oricum că și “penticostalii fără cult” au lăsat-o mai moale cu regulile absurde, și deduc asta pentru că s-a schimbat mirosul din adunare, cred că lumea a început să folosească deodorant (Doamne, cât de penibil sună ultima frază, dar chiar nu găsesc alte cuvinte cu care să ilustrez această realitate mai bine). Și am mai văzut și femei în sandale, și fetițe cu baticuri roșii și roz. 

Vreau doar să fac o sugestie tuturor acelora care văd “pocăite” cu fuste și batic legat sub barbă pe stradă, pe Facebook și pe unde le văd, și le arată cu degetul, se uită dubios la ele, sau le adresează celebra și urâta frază “soro, trupul mi te cere”: vă rog, lăsați-le să trăiască liniștite, că numai ele știu care le este situația și viața. Unele s-au născut în acea religie, și sunt încă copile sau adolescente, și poate ar dori să se îmbrace altfel, dar nu sunt lăsate de părinți, altele au o frică extremă de iad, indusă de pastori, altele suferă de fanatism religios, și poate altora chiar le place această religie și acest stil de viață, și, până la urmă e dreptul lor să se îmbrace cum vor, și să meargă la ce religie vor ele. Însă, dacă vedeți copile, sau copii, indiferent de religie, și vi se pare că aceștia suferă un abuz, indiferent de religia lor, vă rog anunțați autoritățile. Faptul că acel profesor, pe care l-am avut în clasa a 9-a, a anunțat psihologul, dirigintele, și pe părinții mei, m-a salvat de multe traume. 

Scuze că am scris atât de mult. De la 5 dimineața m-am apucat de acest e-mail, am tot scris, m-am tot oprit, mă tot gândeam dacă să îl mai trimit sau nu… Am și plâns când am scris. Sper să existe pe această lume destulă răbdare pentru citirea acestui e-mail. 

Cu sinceritate, 

X

***

Dragă X.,

Mulțumesc pentru sinceritate. Îmi pare rău că ai trecut prin atâtea grozăvii.

Tot ce pot spune, pentru a te consola, e că toate astea au trecut, iar oamenii de atunci nu mai au niciun fel de putere asupra ta.

În loc să ți le derulezi în cap zi de zi, și să-ți plângi de milă, încearcă filmul “mă reprezintă puterea pe care o am acum, nu neputinţa de atunci, şi aleg să fiu boss b! de azi, nu victima de ieri.

De ce îţi exploatează unii şi alţii vulnerabilităţile?

Pentru că, dacă te închizi în mindsetul de victimă, atragi agresori.

Îmi place să spun povestea maică-mii. Da, tata a fost un soţ neglijent, indiferent, care o trata cu o lipsă de respect hidoasă. Da, mama i-a cerşit atenţia şi dragostea timp de 12 ani, şi i-a şi băgat doi copii pe gât, să-l lege de glie.

Dar n-a ţinut figura, el a înşelat-o, apoi au divorţat.

Până aici, toată empatia faţă de maică-mea.

Dar ce a urmat a fost că, din ziua divorţului şi până în prezent, ne-a tufut la icre, iar şi iar, pe fratele meu, cu toate detaliile măritişului, cu toate mizeriile pe care le-a făcut taică-miu – şi da, le-a făcut, dar tu ai divorţat de om de 30 de ani, în plm – şi au trecut aşa ani şi ani, şi maică-mea n-a căutat alte moduri de a-şi reface viaţa, ci a muls mila cui s-a nimerit pe acolo cu văicărelile interminabile.

Nu fi maică-mea.

Nu mai dezgropa morţi să găseşti plăcere sadică în cât de frumos putrezesc.

E bine că faci terapie. Ce mă miră e că aia nu te ajută să te concentrezi pe tine cea de acum, şi pe tot ce ai acum, şi să depăşeşti toate nenorocirile astea.

Ziua de azi începe de la zero şi o umpli cu ce vrei tu.

E alegerea ta să o umpli cu amintirile tuturor abuzurilor pe care oricum nu le schimbi, sau cu energie nouă şi iniţiative constructive.

Iar viaţa e mult prea scurtă să ne tot văicărim în legătură cu trecutul. A TRECUT. Ce faci azi să fii fericită?

Sper că am fost utilă,

Lorena.

***

Dacă îţi plac poveţele înţelepte, susţine site-ul în singurul mod care contează. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.