Scandalul Plush Bio şi responsabilitatea de influencer

E o poveste pe care o tot văd în feed. O farmacistă, pe nume Ioana Marinescu, a pus mâna pe nişte bani şi a înfiinţat o companie pe care a numit-o Plush Bio. Femeia s-a gândit să targeteze zona luxury, drept care, s-a autointitulat “dermatologul vedetelor”, a achiziţionat publicitate de la cele mai populare staruri din România – Antonia, Inna, Dorian Popa, Bianca Drăguşanu, Adelina Pestriţu. Şi în urma acestei prezenţe asidue pe Instagramul celor mai populari mondeni din România, o mulţime de tinere s-au apucat să cumpere cremele şi s-au ales cu tenul răvăşit de bube. Detalii, aici.

Sute de alte fete au grupuri de Facebook sau videouri pe YouTube în care îşi povestesc experienţele. Aproape toate au cumpărat aceste produse pentru că le-au văzut la vedeta preferată.

Şi aici, se deschide o nouă discuţie. Despre cum îţi structurezi şi prezinţi publicitatea. Pentru că, fie îţi convine, fie că nu, faptul că tu te fotografiezi cu o cremă şi juri că face minuni pentru tine, când, de fapt, produsul respectiv e toxic, te face vinovat de toate rănile de pe feţele copilelor care s-au luat după tine.

Şi aici o simt venind: “Da, Lorena, dar când tu făceai reclamă la pus p*%#a pe net”…

Pardon. Eu nu m-am prezentat în reclamă drept omul CARE FACE VIDEOCHAT. “Şi că uite, eu am făcut videochat şi mamăăă, ce m-am îmbogăţit.” Ele erau cu crema în mână, pe propriii lor pereţi de Instagram, jurând că pielea lor perfectă se datorează lui Plush Bio. Eu eram într-un spot, semnalizat clar ca publicitate, pe YouTube, şi sub numele meu era scris “blogger”.

Cât de necesară e publicitatea?

Lumea nici nu-şi dă seama câtă muncă presupune creaţia zilnică de content şi gestionarea social media. S-o zic aşa: unele companii mai serioase au un job dedicat, full-time, de social media manager. Pentru că internetul e o piaţă de sine stătătoare, şi, aşa cum, în presa scrisă, existau pagini de publicitate, din care compania plătea angajaţii, tiparul, chiria, whatever else, în contentul online e nevoie vitală de publicitate, să îţi poţi finanţa activitatea, fie că eşti blogger, vlogger sau orice altceva.

Problema e CUM faci această publicitate.

Un singur impostor care îţi fură ochii cu o sumă mai mare decât a pieţei – şi credibilitatea ta e paaaa. Credibilitate la care ai muncit ani în şir. Fie ca vedetă a unui trust, fie ca simplu pălmaş pornit de jos din forţe proprii.

Taman de aceea, cred că s-ar impune nişte reguli.

A) Publicitatea să fie marcată ca atare.

Şi până acum, am dat în majoritatea cazurilor disclaimere în articolele promoţionale că, iată, acest articol e plătit. Dar dacă crema pe care tu primeşti, să zicem, 3000 de euro s-o promovezi poate afecta tenul femeilor care o folosesc, ni se demonstrează faptic cât e de important să avertizezi că imaginile pe care le vedeţi mai jos sunt parte dintr-o campanie publicitară.

Aici, însă, ne lovim de un specific al pieţei româneşti. Meschinăria. Şi consecinţa ei directă:

B) Publicitatea marcată nu face trafic!

E parte din răutatea specific românească să nu dai click pe reclamă, să nu dai like la pagină, deşi citeşti fiecare articol şi abia aştepţi să vină următorul, să-ţi instalezi adblock, să cauţi iar şi iar modalităţi prin care îţi fraiereşti aproapele şi să-i limitezi posibilităţile de câştig.

Taman de aceea, din experienţa mea, mulţi advertiseri pun problema la modul: Vrem să scrii textul / faci videoul / poza ca şi cum tu ai folosi real produsul.
Şi banii lor sunt buni. Foarte buni chiar.

Şi atunci?

Atunci, compromisul ar fi:

C) Ceri să testezi produsele cu maximă responsabilitate, măcar cu o săptămână înainte de a produce contentul – publicitate.

Poate că, la prima utilizare, crema X nu-ţi va netezi complet ridurile, şi nici nu-ţi va provoca bube cu puroi. De aceea e nevoie de câteva zile. Să vezi dacă are surprize in repertoriu.

Tactica mea e precum urmează: “Ok, dacă vreţi să sune ca şi cum vine din iniţiativa mea, a) trebuie să ştiu exact despre ce vorbesc b) Scriu exact ce cred, cu bune şi cu rele.”

Aşa, dacă produsul e bun, îţi va obţine review-ul entuziast de la sine. Iar dacă e prost – avem o problemă. Şi, de obicei, se rezolvă din partea advertiserului prin “nu eşti tu singurul blogger de pe pământ, de-te dreacu de simpatică” şi din partea ta prin “Mai bine mă înjuri tu, un singur om, decât să-mi pierd cpmunitatea în care investesc atâta muncă, cu un produs care să le descompună feţele”.

Am refuzat bani până acum? Da, am refuzat recuperatori de credite, promotori ai noii medicine germanice şi campania electorală a unui partid.

“Dar ai acceptat videochat”.

Cunosc personal oameni care şi-au cumpărat casă şi maşină din videochat. Bine, au stat conectaţi la siteuri un număr de-a dreptul aberant de ore, dar au făcut-o.
Şi, ca să fim sinceri până la capăt: când eşti student şi ai o grămadă de cursuri, ţi-e mai simplu să investeşti energie în ele după ce ai stat câteva ore tolănit în pat ca profesie, decât după ce ai cărat lăzi sau ai luat la picior tot oraşul să livrezi colete acelaşi număr de ore. Stigma socială a videochatului se datorează exclusiv prostiei şi obtuzităţii româneşti şi pretenţiei de a dicta unor persoane care nu-ţi datorează nimic ce să facă cu corpul lor.

***

Dacă îţi place acest blog, fii un partener la menţinerea lui.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger