Sensibilitate cu parti-prís

Dat fiind că lumea îmi dă în continuare share şi curg mesajele ca nebunele, trebuie să revizitez subiectul de acum câteva zile. Cum care? Penescu, Erosul şi Thanatosul.

Un om zice de altul – un distins domn de 96 de ani, întâmplător, marele actor Radu Beligan – că e “cadavru viu”. Cu alte cuvinte, îl invită să moară naibii şi să nu mai deranjeze onor’ plătitorii de bilet care, recunoaşte acelaşi om, îi umplu până la refuz sălile.

Cruzimea unei astfel de afirmaţii e cu atât mai atroce, cu cât numitul “cadavru viu” nu e, în viziune penesciană, doar inutil şi neputincios, dar şi in ghearele unei găşti de profitori – adică, incapabil de discernământ. Ce contează că omul a scris o autobiografie impresionantă, ce contează dacă fiecare pas pe care-l face – sau nu îl face – pe scenă transmite fiori metafizici? Ce contează că omul e încă intens viu, că citeşte, că are o viaţă interioară vibrantă şi freamătă de curiozitate, dacă nu face flic-flacuri pe scenă?

Eu văd asta şi-i administrez autorului respectivei mârlănii o droaie de pule. Bârzoete, îmbujorate, dar, în esenţă, complet inofensive. N-am văzut om care să fie vreodată prejudiciat de prezenţa unei pule în plus în viaţa lui. Dimpotrivă. La pule se aplică proverbul ăla englezesc. The more, the merrier.

Şi o parte din Internetul românesc se atacă înfiorător. Dintre insultele de Thanatos ale lui Penescu, şi cele de Eros, ale mele, oamenii ăştia decid că insultele de Eros sunt mai grave.

Subit, sensibilitatea lezată a lui Penescu e subiect interminabil de analize pisălogistice. Dar toţi aceşti empatici sunt surzi şi orbi la sensibilitatea ceva mai grav violentată a unui om care într-adevăr reprezintă ceva pentru cultura română. Radu Beligan. Pe care numitul Penescu aproape că îl invită să moară naibii o dată.

OK. Nu mă aştept de la gospodine proaste să aibă discernământ şi să judece ce e mai grav: insulta erotică sau cea care condamnă la inutilitate restul vieţii unuia dintre actorii reper ai culturii române.

Dar nu înţeleg cum nişte criticuţi, nişte foste jurnaliste şi nişte cronicărese de teatru sunt incapabili să măsoare greutatea reală a cuvintelor. Se lovesc de nişte biete pule ca de nişte monştri din poveşti şi ignoră insulta de substanţă, cea care pune sub semnul întrebării utilitatea existenţei unui om. Nu a oricărui om, prieteni. A marelui artist Radu Beligan.

Dragi prieteni, nu ştiu pe ce lume aţi trăit voi până acum, dar vreau să vă informez că, în speţă, pula n-are gheare, n-are trei capete, nu latră şi nu muşcă. Mai degrabă, bucuraţi-vă că încă îl avem pe Beligan, exact aşa diafan şi vulnerabil cum e. Că mâine-poimâine vă văd bocind cu lacrimi de crocodil la mormântul marelui Radu Beligan şi o să vă suspectez de enorm de multă ipocrizie.