Şi ca s-o încheiem, că e exagerat de lungă

OK, primarul Emil Boc are o nevastă care se visează poetă. Şi scrie textuleţe de oracol, cam cum aveam noi în a patra. Dragostea-i un lucru mare / Şi leagă două inimi tare.

Şi Oana Boc şi-a plătit nişte pagini în România Literară, să se poată lăuda la vecine că apare într-o revistă prestigioasă cu Dragostea-i un lucru mare / Şi leagă două inimi tare.

Nişte oameni au observat şi au zis: Hei, uite. Oana Boc a apărut în teoretic cea mai tare revistă literară a ţării cu Dragostea-i un lucru mare / Şi leagă două inimi tare.

Îi înţeleg pe ăia care au publicat-o. Tiparul e scump, salariile neplătite de luni bune, vânzări pula, reclamă pula, şi numai din cronici de autori talentaţi şi fluieră-buzunare mori naibii de foame. Toată compasiunea mea e cu ei.

Îi înţeleg şi pe ăia care protestează. E frustrant ca tu să munceşti din greu la o operă literară şi să fii surclasat de Dragostea-i un lucru mare / Şi leagă două inimi tare.

Exact ca-n Antigona lui Sofocle, fiecare combatant are dreptatea lui şi e normal să existe polemică. Aşa cum ar fi normal să existe polemică pe absolut orice text cu mai mult de trei cititori, dacă doi îl plac şi doi nu.

Ce nu înţeleg e tentativa de cenzură. Faptul că se bagă un carcalac cerşetor de likeuri să facă dreptate pe un teren întreţinut pe bază de voluntariat. Şi respectivul carcalac, atenţionat că o tarla întreţinută voluntar de o gaşcă de x oameni nu poate fi tratată ca buda lui de acasă, îmi urlă mie că de ce banez mârlani.

Eu banez mârlani pe un teren propriu, întreţinut numai de mine, unde munca e toată a mea şi contribuţia mârletelui e zero. Mârletele e strict în poziţia de cerşetor venit să strâmbe din nas la o împărţeală de ciocolată gratis. Dacă carcalacul ar avea un teren de joacă întreţinut numai de el, cu texte numai ale lui, unde nimeni n-a pus umărul la nimic, da, nenicule, e dreptul tău să zbori pe cine vrei tu.

Dar atâta timp cât terenul ăla de joacă presupune munca gratis a multora, situaţia e oarecum ca-n “Desculţ” de Zaharia Stancu, la culesul viei cu botniţă. Drept care, carcalacul merită un pic de expunere negativă, ca să înveţe că nimeni nu-i datorează nimic în viaţă şi efortul altora nu e o chestie subînţeleasă de care e normal să profite cu neruşinare.

Cam asta ar fi. În rest… Bravo, Oana, că bagi bani în reviste literare. Visez şi eu ca următorii cinci trişti care mă vor lua pe privat cu “Ştii, Lorena, am un mic manuscris de numai 500 de pagini, vrei să-l citeşti să zici o părere?” să reformuleze cu “…cât mă costă să-l citeşti şi să-mi oferi sugestii de editare?” Să nu fiu silită să răspund la infinit cu “Părerile mele sunt lipsite de valoare şi nu ai nici un motiv să le doreşti”.