Şi restul e Ovidiu Niculescu

De la un timp, încerc să-i găsesc defecte scenaristului Nae Caranfil. Nu reuşesc. Rectific: are unul singur: că toate filmele lui au un erou pămpălău şi tolomac, foarte inteligent în sinea lui dar aprig futut de şmecherii din jur, care-s mai puţin valoroşi ca persoane, dar mai şmecheri, deci îl lasă fără bani şi fără muiere.

Pffff, ce frază lungă. Hai să concretizez. Într-o dimineaţă, îşi bea Vizante liniştit cafeaua, când sună telefonul.

-Alo, Mariusică?

-Aaaa, bună, Nae. Nu spune nimic, ştiu! Diaconu n-are timp, şi iar pică pe mine măgăreaţa să joc rolul “tu”.

Bun, dincolo de asta, scenaristul Nae Caranfil e Dumnezeu. Fiecare scenă, cât de mică, din Restul e tăcere e o minusculă capodoperă de dialog briliant. Cu twists, turns, poante neaşteptate, tot ce trebuie.

Partea patetică, aia cu “da’ ce face regizorul, oameni buni?” e singura care mi s-a părut cusută cu aţă albă, aşa, să mai scoatem orgoliul artistic la populaţie, cum scot exhibiţioniştii din IOR ce au ei mai valoros. Dar nu e ceva supărător.

Ce i-a ieşit şi mai mişto în “Restul e tăcere” a fost personajul lui Ovidiu Niculescu. Un personaj de boier – investitor în film, care bagă toţi banii la buzunar. Nu exagerez dacă spun că rolul lui Ovidiu Niculescu – şi modul în care acesta şi l-a interpretat – reprezintă prestaţia actoricească cea mai vecină cu perfecţiunea din toată istoria filmului românesc. O interpretare care reuneşte parşivenie absolută şi umanitate înduioşătoare, satira fină a tuturor clişeelor despre boieri pe care le ştim cu toţii şi momente de nobleţe autentică, născută, iară nu făcută, grosolănie dozată fin, după epocă şi rang, forţă, cabotinaj şi adevăr. Eu când mă voi face mare vreau să mă fac Ovidiu Niculescu.

Aici voiam să pun trailerul dar – boala tuturor filmelor europene – trailerul e mai mult antireclamă decât reclamă pentru film.

.Despre ce vorbeam? Ah, da. Pe Ovidiu Niculescu l-am văzut în nişte piese mediocre la Teatrul Mic, prestând mediocru şi cam atât. Pă persoană fizică, nu-ţi ia ochii cu nimic, nu pare nici cel mai frumos, nici cel mai special, nici cel mai inteligent actor din urbe. Dar poate ăsta e adevăratul talent actoricesc: să combini ce ştii tu despre rol + intenţii, situaţii, indicaţii regizorale + încă ceva (o anumită magie, care să le unifice pe toate astea în ceva mai presus de toate astea) şi atunci iese un rol de neuitat.

Pe bune, stau şi-mi amintesc toate filmele româneşti bune, toate prestaţiile lui Bucur, Vasluianu, Ivanov. Pur şi simplu, nu se compară. Ba da. Victor Rebengiuc în “Moromeţii” e singura prestaţie românească mai tare decât a lui Niculescu în “Restul e tăcere”.

De ce scriu abia acum? Că acum am revăzut filmul. Nu scrisesem nimic despre el când l-am văzut prima oară, pentru că aveam o carte de tradus şi nu avusesem timp.

PS. Luaţi de citiţi materialul meu despre SlutWalk.