Ştrudel cu zmeură

De Crăciunul ăsta, m-am abţinut destul demult de la mâncare, pentru că nu puteam risca să fiu ca un purcel în rochia de gală pentru spectacolul de Revelion. Şi noaptea trecută am avut un coşmar de flămânzi.

Se făcea că treceam pe lângă o patiserie mare, colorată, luminoasă, învăluită în mireasmă de vanilie şi cornuri calde. Şi chiar pe primul raft de sus trona, maiestuos: “NOU – ştrudel cu zmeură, 2.5 lei”.

Şi lângă etichetă, ştrudelul însuşi. Cu un aluat proaspăt, fraged şi dolofan, cu dulceaţa de zmeură vizibilă şi abundentă, peste un strat de cremă de vanilie. În gură aveam cod roşu de precipitaţii. M-am căutat repede în buzunar. Am găsit o hârtie de zece lei.

-Daţi-mi, vă rog, ştrudelul ăla.
-Sigur, zice vânzătoarea şi ia bancnota.
Se uită peste ea şi mi-o dă înapoi.

-Îmi cer scuze, e falsă. A zis la radio că s-au băgat nişte bani falşi în circulaţie şi să ne uităm după dunga verticală.
-Cum să fie falsă, că i-am primit rest!
-Vi i-a dat falşi şi nu pot să vi-i iau, că mi-i taie mie la salariu, nu puteţi să înţelegeţi? Alţi bani n-aveţi?

Mă caut. Găsesc una de cinci lei.
-Ăştia-s buni?
Fata desface bancnota şi mi-o arată. Le lipseşte un colţ.
-Nu-i pot primi aşa, rupţi!
-Dar i-am pri…
-De ce nu înţelegeţi că îi dau eu din salariu??

Mă mai caut, găsesc trei hârtii de un leu. I le dau.
Le priveşte în zare, apoi păstrează două şi pe a treia mi-o restituie.
-Asta e falsă că n-are relief cu stema României.
-Poftim? Dar am primi…
-Hai, mai căutaţi-vă.

Şi încep să mă caut de mărunt. Logic, n-am. Şi-mi înjur iar obiceiul de a nu lua măruntul la rest. Pe mine nimeni nu mă iartă când n-am mărunt.

-Auziţi, dar nu se poate plăti cu cardul? îmi amintesc eu.

-Ba da, desigur.
Să nu-mi găsească asta şi cardul fals că înnebunesc de foame şi poftă!!
Îl bagă în aparat.
-Codul PIN.
Ăăăă, care puii mei era codul meu PIN? Hai, că-l ştiu. Chiar ieri am scos bani de pe card. Hai, că îmi stă pe limbă. Ăăăă.
Şi de efort să-mi amintesc codul PIN, m-am trezit. Într-o realitate lipsită de ştrudele cu zmeură. 🙁