Sunt fan Chefi la cuţite

Salut, sunt Lorena, şi până la 30 de ani n-am gătit decât cartofi prăjiţi, ouă ochiuri şi fantezii erotice pane. De asemenea, nu m-am uitat la televizor de peste zece ani, pentru că infuzia de inepţie de pe micile ecrane îmi făcea creierul să putrezească, şi mai cu seamă, falsul odios din reality show-uri, făcute cu buget mic sau prost cheltuit, scenarii de toată jena, amatori de toată jena, fals în mişcări, fals în replici, isterie nejustificată, îmi intoxicau spiritul.
Mi-era clar un lucru: că românii sunt mult prea neprofesionişti şi crispaţi pentru a produce reality show de calitate, că televiziunile nu-şi vor asuma riscul unor interacţiuni umane reale şi că tot ce se va construi pe hârtie pentru a fi dat spre reproducere unor amatori va arăta şi suna precum porcul.
Bun.
Acum câteva luni, eram eu într-o călătorie, într-o cameră de hotel, zapam pe televizor, când m-am oprit pe Antena 1. Un concurent emoţionat aştepta în spatele unor uşi, să i se testeze preparatul. Tremuriciul omului, combinat cu glumele celor trei chefi pe care-i ştiam de la Masterchef, m-a agăţat. Am început să mă uit. Şi m-am uitat. Şi uitându-mă, am uitat să mai schimb canalul.

Diferenţa faţă de PRO TV, unde li se impunea tuturor celor trei să adopte o isterie falsă şi grotescă, cu aruncat farfurii pe jos, în stilul lui Gordon Ramsay, şi, desigur, candidaţilor nişte personaje direct pogorâte din coşul cu clişee – pentru că, dacă PRO face reality, ăla trebuie, nu-i aşa, să fie şi Jamie Oliver, şi Hell’s Kitchen, şi Kardashianii, şi Morţii Mamelor Noastre SRL, şi eventual să pară şi real – bun, deci diferenţa faţă de PRO TV e dată, de la bun început, pe faptul că acest show merge din start pe diferenţele evidente de background, vârstă şi temperament dintre cei trei şi, de la capul locului, se creează trei personaje radical diferite, lucru de natură să genereze tensiune şi interes.
Adică, pe bune. Dumitrescu e, în mod vizibil, un băiat sensibil, cu voce blândă, care în timpul liber merge la cinema să vadă filme de artă. Să-l pui să arunce o farfurie pe jos e contra naturii. E cusătură cu aţă albă.

Noroc că aici au de făcut acţiuni care-s normale pentru ei.
Fie că lucrurile pe care le vedem sunt parte din personalitatea lor reală (şi atunci trebuie să ai o obtuzitate de tip Mediapro cel de altădată, să n-o exploatezi) fie că e vorba de regie (caz în care regia de aici e de nota zece), trioul format din diafanul Dumitrescu, cel sofisticat şi iubibil de către intelectuale, sclipitor de amuzantul Bontea, care ar putea să-şi facă un sitcom mâine, şi arogantul Scărlătescu, umflat din toate punctele de vedere, e pur şi simplu, răpitor. Modul în care se ciondănesc aceste trei personaje e acaparant. Te-ai uita ore în şir fără să te saturi.
M-am pomenit că încep să caut episoadele, şi în ultimă fază, că le aştept cu sfinţenie.
Ştiu, nu par genul. Mai ales că nu am nici o treabă cu gătitul. Mai ales că urăsc genul reality din rărunchi. Dar Chefi la cuţite este reality gold.
Personajele concurenţilor sunt şi ele caracterizate impecabil, valorificate în ce au ele mai bun şi mai specific. Pe măsură ce s-au terminat preselecţiile şi s-au creat echipe, au apărut şi antagoniştii de geniu. Cei mai buni “villaini” de televiziune pe care i-am văzut din timpuri imemoriale. Detestabili până la măduvă şi totodată lipsiţi de stridenţa falsă a diverselor ţaţe din alte reality-uri româneşti. 100% reali în parşivenia lor.
Şi mişcare de geniu: antieroii sunt în echipa lui Scărlătescu, el însuşi elementul antipatic al trioului. Modul în care, de vreo opt episoade, acest munte de aroganţă şi slănini se descompune nervos şi devine din ce în ce mai uman şi mai vulnerabil creează dependenţă.
Dacă e actorie pe bază de scenariu bine scris, e actorie de luat statuete. Dacă detestabilii din echipa lui acţionează pe bază de script, merită nominalizaţi la următoarele premii Gopo.
Un alt lucru care dă emisiunii acesteia calitatea de reality gold e suspansul perfect dozat. Mamăă, cât de greu e să creezi suspans într-o poveste. Ei bine, din cum e concepută şi relatată povestea, din twisturi permanente, montaj inteligent şi perpetue semne de întrebare, showul ăsta te ţine în tensiune până la ultima secundă.
Şi nu în ultimul rând, e Gina. Gina Pistol. Fostul iepuraş Playboy s-a maturizat superb. Modul în care prezintă showul, fierbându-i perpetuu la foc mic pe interlocutori, modul în care îşi joacă fiecare replică, modul în care stârneşte şi răstoarnă aşteptări, asumat la perfecţiune, demonstrează o inteligenţă de care, fac pariu, n-a suspectat-o nimeni niciodată până acum. Gina e liantul care uneşte tot showul într-un dish perfect. E sofisticată, elegantă, ba glacială, ba afectuoasă, promite, refuză, sugerează, livrează exact opusul sugestiei. Gina e aur. E feminină în sensul autentic al cuvântului, cu toate capriciile graţioase care definesc o femeie.

Nu m-aţi văzut lăudând televiziune de mult timp, posibil niciodată, dar showul ăsta e pur şi simplu perfect. Şi demonstraţia, cel puţin pentru mine, că reality-ul poate fi un gen incitant şi savuros, dacă e făcut cu profesionalism şi talent. Ca dovadă că, dacă intraţi pe contul lor de Facebook, veţi găsi 500 de comentarii care-i înjură pe antagonişti şi-l compătimesc pe Scărlătescu, bietul om, uite nenorociţii cum muşcă mâna care i-a hrănit şi i-a crescut. Ieri seară au dat şi un val de satisfacţie mulţimii: au sacrificat pe unul din antagonişti, exact când valul de ură era cel mai mare.

Să obţii nivelul ăsta de implicare de la oameni reuşeai doar cu telenovele, când eram eu copil şi se certau babele în faţa blocului că fata rea din film i-l fură pe Juan fetei bune, ba nu, dragă, nu i-l fură, o să vezi tu că dragostea nu va moare.

Foto: Antena 1.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger