Tainica alchimie a balegii de cal

Am fost la Sfântu Gheorghe să îmi iau noul buletin. Să mă pot şi eu legitima când îl mai chinuie pe vreunu’ curiozitatea vizavi de identitatea mea. Pe Pulică l-am lăsat unor vecini că e mic, drăgălaş şi nu creează probleme, pe Bellissima cea frumos lătrătoare am luat-o spre oraşul meu de baştină.

Treaba cu buletinul am rezolvat-o în 5 minute. Mi-a rămas un puhoi de timp de umplut până la acceleratul de seară, de aceea am luat câinele de funie, să îi arăt frumuseţile locale. Pentru că, vezi dumneata, dragă cititorule, Gheorghe cel SF este un oraş foarte eterogen. În centru, îs clădirile vechi şi frumoase, de pe vremea când Transilvania era Austroungaria şi lumea mai avea simţ estetic; există cartiere cu blocuri comuniste gri şi prăfuite, unde atârnă budigăul la uscat pe balcon, ca dovadă că sic transit simţul estetic şi există cartiere cât se poate de rurale, cu uliţe noroioase, garduri de lemn, găini, porci, vaci, ca dovadă că eternitatea şi Gheorghe cel SF au un lucru comun: ambele s-au născut la ţară.

Buooon. Ce mi-am zis eu: fiind Bellissima mea căţel cosmopolit dă Bucale, a văzut clădiri vechi şi blocuri comuniste berechet; ia hai să o duc să vadă ce n-a mai văzut. Ia s-o ardem rural. Am încălţat nişte bocanci mai mocirlăproof şi am purces la drum.

1. Căcatul, acest nou aur

Ceea ce a frapat-o din prima clipă pe Belluşka mea a fost multitudinea şi bogăţia formelor fecale de pe uliţele unde gheţuşul lăsase loc unui noroi dens şi atoateînvăluitor. De la balegi de cal şi de vacă la măzăriche de oaie, de la biluţe căpreşti la găinaţi de păsări, totul o fascina, totul o atrăgea, se ducea să le miroasă cu evlavia unui degustător de vinuri scăpat din întâmplare în crama unui vechi castel de pe Valea Loarei. A trebuit să trag vitejeşte de curea, să nu bage botul în nimic. Mai ales balegile de cal s-au dovedit a fi febleţea ei irezistibilă. Cum vedea una, cum se smucea şi se opintea, încercând să o atingă, să o pipăie şi să urle: Este! Atâta fascinaţie faţă de căcat nu am întâlnit de la ultimul tabloid uitat într-un colţ pe etajeră încoace. Sau de la ultimul comentariu intruziv al Marghioalei.

2. Dar şi unanimitatea s-a născut la ţară.

Cale de vreo zece case, ne-a însoţit doar un vânticel cald, agreabil şi o linişte plăcută. Apoi, la a unşpea, un câine s-a autosesizat vizavi de intrusă (sigur era căţea, îmi dau seama acum) şi a început să latre înverşunat şi baritonal. Bineînţeles, din toate curţile a pornit o simfonie de hau-hauri, care mai subţirele, care mai lungi şi cu vuiet la capăt, care mai tabagice, de câine care fumează trei pachete de ţigări pe zi, care mai ranchiunoase de genul: “ce-fă-vii-tu-de-la-oraş-să-ne-furi-nouă-masculii”. Partea mai bizară a fost că şi ăia pe lângă care trecusem în linişte s-au autosesizat retroactiv şi au început să ne latre şi ei, în virtutea apartenenţei la comunitate. Uite aşa obţinea Ceauşescu unanimitate la al paişpelea congres.

3. Knights in White Satin

După ce am alergat zdravăn, să scăpăm de corul trollilor din periferie, am ajuns pe un versant ceva mai accidentat, unde nu mai era decât un ultim şir de case, alea gen vilă cu două-trei etaje, turnuleţ de neam-prost şi fotolii pe verandă. În dreptul uneia dintre ele, o văd pe Bellezza cum se zbate violent şi mă trage spre gard.
-Ce e acolo, dragă, căcat de păun imperial albastru împăiat cu beculeţe montate în loc de ochi?
Ei bine, nu. Era un flăcău. Unul imens, alb şi pufos, ca un Fram-ursul-polar, bine periat, cu un bot fremătător, ochi mari şi blânzi şi o dorinţă netăgăduită de a ne cunoaşte mai bine.
-Bravo, fată, văd că ai gusturi bune la bărbaţi. Nu degeaba eşti câinele meu.
Şi ca un Romeo şi Julieta canini, despărţiţi de destinul implacabil al gardului, au început să se adulmece şi să-şi frece boturile, în timp ce eu mă gândeam dacă nu cumva asist la o corupere de minoră. În scurt timp, câinele alb, ceva mai orientat spre latura lumească a dragostei, a dat s-o miroasă şi în partea cealaltă. A mea, nedumerită, a ridicat spre el o privire de “what-the-fuck-do-you-mean-by-that” şi atunci am decis că e mai bine să punem capăt acestui romanţ înainte să se ajungă la nepotriviri de caracter. Dar bilă albă pentru Bella: de mică ştie să aleagă cel mai valabil mascul din zonă.

3. Revelaţia

“Fiind băiet, păduri cutreieram”. Fiind fată, ibidem. La capătul şirului de case, începea pădurea seculară, cu zăpada ei încă virgină (mă rog, dezvirginată pe alocuri de culegătorii de ciuperci, sau ce dracu’ culeg ţiganii iarna, că şi acum am văzut vreo patru care recoltau de zor naiba-ştie-ce). Atunci am hotărât să o supun pe Bella la un test de alpinism, să văd care moare la sfârşit de drum lung, şi care de grija altuia. Bineînţeles că eu am fost aia care a murit de drum lung; şi am murit în dreptul plăcuţei care zicea: Sfântu Gheorghe 6 kilometri, Vâlcele 6 kilometri. Dacă luam la mine vreo 3 bidoane goale, aş fi putut veni acasă cu apă minerală de la Vâlcele. (Dar pentru asta, ar fi trebuit să îmi mai iau şi un ficat în plus. Şi o limbă mai scurtă, că a mea deja atârna de-un cot. Logic, căţelul n-avea nici pe dracu’.)
La întoarcere, am luat-o pe şosea, să îmi uşurez drumul spre casă. Şi în timp ce veneam, pe lângă noi a trecut o căruţă încărcată cu lemne. Bella a ridicat spre caii ăia o privire uimită, de copil care vede pentru prima oară zâne. În dreptul nostru, unuia dintre cai i s-a desprins din cur o balegă mare. M-am uitat rapid la câinele meu – şi am văzut expresia pe care trebuie s-o fi avut Arhimede când a strigat “Evrika”, Newton când i-a căzut mărul în cap sau Einstein când a scris tremurător pe o foaie de hârtie: E=mc².

Câinele meu înţelesese de unde vine miracolul. Dacă ar fi avut pălărie, sigur ar fi scos-o din cap. Aşa, nu făcu decât să se aşeze în fund şi rămase aşa, dreaptă şi nemişcată, până când căruţa se depărtă. Apoi, încercă să se apropie tiptil de balegă. Bineînţeles că n-am lăsat-o. Până şi epifaniile au o limită.