Ieri, jurnalista Adina Florea a zguduit presa din România cu un breaking news care a avut-o pe post de protagonistă, și nu de reporter. A relatat că, la 20 de ani, a fost vi0lată de redactorul-șef al revistei Vice, Răzvan Băltărețu.
Nu pot afirma, evident, că aș ști sigur care e adevărul, de vreme ce nu am fost de față și nu am ținut lumânarea.
Dar spun că tind s-o cred pe Adina. Pe de o parte, pentru că e o jurnalistă implicată și onestă, care și-a făcut întotdeauna treaba cu pasiune, iar genul acesta de om nu inventează minciuni pentru atenție.
Și în al doilea rând, din traumă personală.
Îmi amintesc că definiția vi0lului era mult mai vagă când eram noi fete de 20 de ani. După dicționarul masculin al vremii, „nu” însemna „poate”, „poate” însemna „aoleu, Costele, sunt moartă după tine” și „Nu cred că în seara asta” însemna „Aolooo, rupe textila pe mine, că nu mai pot”.
Cei care mă învinuiesc că sunt mult prea tranșantă și brutală când oamenii mă minimalizează nu țin cont de nivelul de violență al opoziției pe care trebuia s-o opui să înțeleagă și gigel că „nu”-ul tău e cu adevărat „nu”, fără vreo urmă de „poate”. Așa mi-am și creat zeci de dușmani care sunt în continuare izvoare de minciuni și defăimare despre mine. Lipsa mea de chef de a mă lăsa f**tă de orice băgător în seamă care credea că e suficient că vrea el mi-a adus ura multora.
În acele vremuri, dacă nu cedai la insistențe repetate, nu el era etichetat un hărțuitor narcisist care nu putea să accepte un refuz, ci tu erai etichetată drept nebună dificilă şi crizată, pentru că „nu cooperai”. Chiar și prietenele tale întrebau: „Păi, dacă te place Cutărescu, cum să nu faci nimic?”
Tu răspundeai: Pentru că ar trebui să vreau și eu.
Ele: Ești tu prea pretențioasă, ăla e piesă! Nici vântul n-o să-ți ridice fusta.
Tu: Port mereu pantaloni, deci nu are ce să ridice.
Pe scurt, refuzul feminin era considerat o fiță și un moft, și un semn că „ai arfe pe tine și că te crezi specială”, iar gigeii, chiar și cei considerați respectabili și din lumea bună, făceau tot posibilul să treacă peste voința ta ca intercity prin Dârste.
Pe mine mă ajuta faptul că eram înaltă, voinică și dacă le pfooteam una peste bot, îi lăsam lați. Dar erau multe fete care nu aveau suficientă forță fizică să se apere, și atunci, cam aceea era situația.
Și nici nu te simțeai confortabil să faci plângere pentru vi0l pentru că poliția te-ar fi tratat ca pe ultima p**stituată stradală care încearcă să incrimineze un escroc care n-a plătit-o, iar familia îți purta pică tot ție, că îi faci de râs în ochii vecinilor. Și atunci, tăceai și îndurai pe mutește.
„Vai, Loreno, dar așa vorbește o doamnă?”
Am scăpat din multe situații de presiune și coerciție prin faptul că NU sunt o doamnă decât cu cine merită. În timp ce o grămadă de doamne fac ani grei de terapie și se învinuiesc obsesiv iar și iar că nu au știut să-și comunice refuzul într-un mod care să poată fi înțeles și de agresor. Am multe prietene mature care nu au ieșit niciodată în presă, dar se deschid când ești la cafea și ascund în amintirile lor câte o experiență abuzivă, și în unele cazuri, două-trei.
Și societatea ținea cu agresorul. Te certa tot pe tine că îl „emasculezi”. Pentru că „mascularea” lui era mai importantă decât siguranța și integritatea ta fizică.
Cred că mulți bărbați de 30 – 40 de ani au pe răboj destule acte intime forțate cu japca, după ce li s-a spus fără dubiu „nu”. Și bunul lor renume e în tăcerea unei femei care alege să nu iasă în față, pentru că îi știu însurați și cu copii, și nu vor să-i ia copilului pâinea de la gură.
Dar când o femeie serioasă și inteligentă spune că a fost violată acum zece – cincisprezece – douăzeci de ani, mi se pare verosimil. Ținea de mândria de gigel ca individul să nu se lase refuzat, și nu te jucai tu, o fraieră oarecare în mintea lui, cu ditamai egoul cât turla catedralei.
Ce bine că vremurile s-au mai schimbat. Cât de cât.
***
Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Si eu tind sa o cred pe Adina Florea. Reactia lui Razvan Baltaretu lasa sa se intrevada ca lucrurile s-au petrecut substantial in modul in care a spus Adina Florea ca s-au petrecut. La inceputul fenomenului #metoo am fost deranjat de faptul ca dezvaluiri facute dupa foarte multi ani cand nu mai exista nici o dovada fizica a faptei (ca s-a petrecut sau dimpotriva, ca nu s-a petrecut), pot rapi sansa cuiva acuzat pe nedrept sa se apere. Acum inteleg mai bine drama persoanelor care au trecut printr-un viol si faptul ca au trecut multi ani inainte sa-si faca poveste cunoscuta.
Acestea fiind spuse, cred ca Adina Florea a facut o greseala pe care mi-e greu sa o trec cu vederea: Dupa ce violul s-a petrecut a mai facut de cateva ori sex consensual cu Razvan Baltaretu, violatorul ei, lucru afirmat si intarit de ambii, iar Adina Florea chiar a precizat ca nu il acuza de acele episoade ulteriare (la cateva saptamani sau luni dupa viol) care au fost consimtite.
Ce idee ia la pachet pentru acasa un violator a carui victima, la cateva saptamani dupa ce a violat-o, face sex de bunavoie cu el ? Exact idea ca nici prima oara nu a fost chiar viol, doar a convins-o el ceva mai insistent si ca iata, este o strategie castigatoare pe care ar fi bine sa o aplice cu cat mai multe femei care-i trec calea. Cand faci sex de bunavoie cu violatorul tau, il inviti sa faca acelasi lucru si cu alte femei. Pentru mine, un mare NO NO.
Ai zis că ai înțeles trauma care e făcută publică doar “după ani și ani”, ulterior MeToo. Încercarea de normalizare, reprezentată în acest caz de sex consensual cu acuzatorul, este același lucru, un mod de a face față traumei. Da, din afară pare de neconceput, toți zicem că “eu în situația respectivă așa și mai departe”, dar adevărul e că nu știi cum ai reacționa, și mai ales, ca bărbat, nu știi cum ai reacționa dacă ai fi fată. Voi aveți testosteron în cantități incomparabil mai mari decât noi, ceea ce vă face să reacționați la chestii la modul: mă duc peste el și-l sparg, îi tai aia, etc etc. Înțeleg punctul de vedere, pentru că am o fată, și gândul că ar păți asta mă face să reacționez la fel. Crescând, și gândindu-mă la asta, din punctul meu de vedere, ce aș face eu, la fel, în teorie, intenția ar fi de ripostă maximă, în toate modurile posibile, inclusiv mers la poliție, dar realitatea de multe ori nu e așa.
Hai s-o luăm altfel. Dacă intenția era doar să îl denigreze pe personaj, nu ar fi zis că a făcut și sex consensual. Era cuvântul ei împotriva cuvântului lui. Dar așa, mie cel puțin mi s-a părut o “spovedanie” completă, în sfârșit a putut să spună public ceva ce a ținut în ea atâta timp, cu toate faptele așa cum s-au întâmplat, și cu riscul (și după cum am văzut, realitatea) să fie judecată pentru asta.
Multumesc mult pentru comentariu/replica. Problema sau mai bine spus ingrijorarea mea vine din faptul ca la un moment dat unii barbati ar putea ajunge sa fie conditionati ca si cainele balos al lui Pavlov de aceasta “iertare” in care ajungi sa faci sex consimtit cu violatorul tau. In ce masura este ceva care tine fiziologia femeii si de terapia necesara pentru a trece peste actul violului si nu devine ceva care pune 10000 de caramizi la temelia preconceptiei ca in cazul femeilor “nu – inseamna poate” ?
Da, consecința neintenționată poate fi clar și asta, că bărbatul a crezut că a scăpat (că a crezut că au avut o relație, cum a zis, mi se pare greu de crezut), și că îi va merge în continuare.
Clar nu e de dorit să facă nimeni ce a făcut ea, dar ca să se evite această situație pe viitor, soluția nu este în nici un caz blamarea victimei. Care începe de obicei cu: da, viol, dar tu de ce așa și pe dincolo. Hai să ne concentrăm pe nu viol, pe încurajarea victimelor să ceară ajutor cât mai repede, fără să fie blamate, pe educarea sexuală a oamenilor, insistând pe partea de consimțământ. Cu cât un om se simte mai în siguranță să spună prin ce a trecut, să ceară dreptate, să știe, din alte cazuri din societate, că nu va fi blamat, atunci se rezolvă și situația discutată, și se descurajează și violențele, pentru că potențialii infractori văd că nu le va merge să intimideze victima să nu spună ce au făcut.
Mintea mea detectiv spune că s-au certat urât dintr-un motiv, ăla a mai ieșit cu altele, o înșela, avea și reputație de curvar, iar ea în loc să îl ignore și să își vadă de viață ( cum probabil a făcut-o el) a încropit scenariul ăsta ieftin și total nerealist dacă e să îl analizăm cum o fac judecătorii. O jurnalistă bună aduce dovezi și martori. Nu doar păreri ușor de contrazis.