Trollywood Travels: Zanzibar

Text de Adriana Zamfirescu.

Pornești de la ideea de a evada vreo zece zile din clima neprietenoasă a lunii decembrie si iți asculți primul impuls: Zanzibar. Îl alegi fiindcă te fascinează sonoritatea numelui său ca un zornăit de brățări de abanos ciocnindu-se jucăuș una de alta.
Faci rezervarea fără să stai prea mult pe ganduri și abia dupa aceea cauți mai bine, localizezi pe hartă un punct la sud de Ecuator, undeva în Oceanul Indian sub cornul Africii, și realizezi că e pe bune, chiar o să pleci in Zanzibar.

Așa a început călătoria mea.

Mi-am făcut socoteala orelor de zbor și am constatat că voi petrece în total vreo opt ore in avion, bașca timpul de așteptare petrecut prin aeroporturile intermediare. Nu există zboruri directe din România spre Zanzibar, așa că drumul a durat cam 15 ore.

Aeroportul internațional din Zanzibar nu se deosebește prea tare de Halta din Șercaia. Te intâmpină cu vopseaua scorojită pe pereți, fără geamuri la ferestre (aici lipsa lor poate fi, totusi, justificată, căci temperatura nu scade niciodată sub 25 de grade), cu cablurile de curent atârnând la vedere, deasupra ghișeelor și a turiștilor, deopotrivă.

Abia debarcat, călătorul român iși află primul motiv de satisfacție în a fi ales să aterizeze pe teritoriul tanzanian. Spre deosebire de mai toți turiștii lumii, fie ei americani, italieni, finlandezi sau francezi, care asteaptă la o coadă destul de lungă să își plătească cei 50 de dolari pentru viza de intrare, grație unui acord care datează, probabil, din timpurile in care tovarășii Ceaușescu si Nyerere erau buni prieteni, românii nu trebuie să scoată nici un ban din buzunar, ba chiar sunt invitați cu amabilitate de către funcționarul vamal să treacă direct la ghereta desemnată băștinașilor. Printre atâtea triste amintiri pe care ni le-a lăsat dictatorul, am găsit, iată, și o bucățică de moștenire ce ne prilejuiește o mică bucurie. În sfârșit un loc in care pașaportul nostru il bate pe al lor.
Impactul cu clima subecuatorială, 28 de grade si 70% umezeală în aer la patru dimineața, trece pe planul secund atunci când, la ieșirea din aeroport, ai surpriza sa ți se ureze bun venit în Tanzania în cea mai curată limbă română de către cel care urmează să iți fie gazdă și ghid competent pe toată perioada șederii, un brașovean cu business propriu în Zanzibar, vorbitor de swahili, zâmbitor și plin de tatuaje. Schimbi câtiva dolari la casa de schimb valutar și te trezești cu un purcoi de bancote in moneda locală care ar incăpea într-o pungă de-un leu, nu ești pregătit, îi indeși prin buzunare si te simți, deja, un nabab.

În ora petrecută în microbuzul care m-a condus spre locul care avea să îmi fie casă pentru o saptamână am traversat insula de la vest spre nord-est, pe străzi când asfaltate, când de pământ, pline de hârtoape, mărginite de o vegetație luxuriantă, trecând prin sate cu căsuțe sărăcăcioase din chirpici, netencuite, cu acoperișuri de stuf, rareori din tablă, majoritatea fără geamuri la ferestre, cu aspect mai mult de barăci decât de locuințe, cu tarabe la marginea drumului pe care negustorii expuneau tot felul de mărfuri și o grămadă de bărbați, femei, copii, căruțe trase de boi, găini, capre, pisici, animând străzile de la primele ore ale dimineții. Numai porci nu am văzut. Nici nu aveam cum. E o țară musulmană si aici puținii porci (n-am vazut nici picior, dar mi s-a spus ca există), trăiesc în sălbăticie. Am întalnit, în schimb, mai târziu, multe maimuțe si am avut vecini de cameră niște lemuri vioi.

Răsăritul m-a prins pe malul oceanului și m-a lăsat fără aer. Africa are o lumină a ei, care iți izbește retina. Îți ia ceva timp să te obişnuiești cu violența culorilor. Te năucesc. Se schimbă de la o oră la alta, pe cer, în apă, pe pământ, nici nu apuci să le cuprinzi cu mintea ta de european obișnuit cu multe nuanțe de gri, și dispar pentru a face loc altora. Verdele trece printr- o infinitate de tonalitati, de la cel curat, strălucitor, al frunzelor de palmier până la turcoazurile ireale ale oceanului.

Ajunge umbra unui nor pentru a schimba albastrul pur al cerului intr-o nuanţă pală de violet. Roșu e și pământul ars de soare, roșii și florile de hibiscus, și învelișul boabelor de cafea, uneori și asfințitul. Portocaliul miezului de mango nu e la fel cu cel al papayei, deși e tot portocaliu. Galbene sunt și bananele, și florile din gradina lounge-ului, și fularele cu care își acoperă capul femeile africane. Viața tâșnește în jeturi de culoare oriunde iți întorci privirea. Nimic nu îmi va putea șterge din memorie vitalitatea debordantă de care m-am impregnat până în ultima celulă odată ce am pășit pe acest pământ victorios înconjurat de ape.

Zanzibarul e un tărâm al contrastelor, unde oamenii umblă desculți, dar iluminatul stradal se face cu energie solară, iar curentul electric se cumpără pe cartele reîncărcabile, ca cele ale telefoanelor noastre mobile. Nu plătești abonament fix la curent, dar se poate întampla să nu ai bani sa iți încarci cartela și să rămâi pe întuneric. Am aflat acest lucru în noaptea în care am plănuit să mergem la discoteca din sat și când am ajuns, am constatat cu dezamăgire că era închisă, căci proprietarii nu-și încărcaseră cartela.
În Zanzibar nu există ambalaje de plastic. Produsele iți sunt livrate in pungi de hârtie sau textile, iar peturile de băuturi se reciclează. O țară africană în avangarda țărilor eco.
Am înotat cu delfinii în micul port din Pingwe, am dezmierdat țestoasele gigantice din Prison Island, am navigat cu o barcă cu vele până la atolul Mnemba și m-am scufundat printre peștii multicolori ai barierei coraline.

Mi-aș fi dorit să tolănesc mai mult pe plajele neverosimil de albe, dar căldura soarelui era insuportabilă inainte de orele târzii ale după-amiezii. M-am scăldat, însă, pe săturate în apa caldă și transparentă a oceanului.
în Stone Town am poposit sub fereastra casei celui mai faimos Freddie de pe planetă și m-am plimbat printre zidurile de piatră ale anticei fortărețe în care s-au perindat de-a lungul secolelor arabii, portughezii si englezii, dar și zeci de mii de sclavi, în locul care până nu de mult a fost cel mai important târg de sclavi al Africii de Est.

Acasă la Freddie Mercury. 

Am adulmecat cu nesaț miresmele din târgul de fructe si mirodenii și m-am cam ținut de nas în cel de pește și de carne.
În Zanzibar am aflat de existența unor fructe de care nu auzisem vreodată, gustoase si suculente, cu arome greu de explicat în cuvinte. Mi-a plăcut la nebunie Jackfruit-ul, un fruct ca un pepene mare, galben si lunguieț, o combinație de gusturi între banană,ananas și căpșuni, cu o consistență de gumă de mestecat. Divin. Aici am încerct pentru întâia oară și fructul de baobab.
Am cules cuișoare și nucșoară, carambole și cafea. Am descoperit că ananasul nu crește in pom și am gustat cinci tipuri diferite de banane, prăjite, fierte in sos, crude.
Am asistat la culesul nucilor de cocos și am desprins cu mâna mea o bucațică de scoarță din arborele de scorțișoară.
În țara în care pământul și marea le dăruiesc oamenilor hrana cea de toate zilele din abundență, am invățat trei expresii în swahili care definesc filozofia de viață a baștinașilor: pole pole (încet-încet) hakuna matata (fii fără griji, un fel de don’t worry), maisha marefu (viață lungă, hai noroc) și, interacționând cu copiii lor cei fericiți fără tablete si iphone-uri, încă trei cuvinte: pipi (bomboane), nzuri (frumos), mtoto (fiu, fiică). Am aflat că pe noi, albii, aceste femei înalte şi suple şi acești bărbați atletici, cu pielea de abanos, ne cheamă mzungu (un fel de față palidă).
Și am mai aflat, după ce m-am întors din această uluitoare călătorie, că Mal d’Afrique nu este un concept abstract. Odată ce ai apucat sa îi calci pământul, Africa te va chema mereu înspre ea, așa cum sirenele îl ademeneau odinioară cu cântul lor hipnotic pe Ulisse.

Adriana Zamfirescu e pe Facebook, aici.