Ultimul metrou spre Berceni

Ştiu că n-am scris o povestire erotică de ceva vreme. Dar e Valentine’s Day, şi de Valentine’s Day, toţi suntem mai buni, sau dacă nu, măcar mai lubrifiaţi. Dacă aş fi avut un vin roşu să-mi sponsorizeze blogul, aş fi precizat aici: Scrisă sub influenţa. Din păcate, influenţa va rămâne în acest caz anonimă şi neştiută de nimeni.

Domnul Costel ieşise târziu de la muncă. Prin valul de oboseală plumburie care i se revărsa peste oase, era fericit. Îi plăcea să gătească. Îi plăcea să facă o friptură după alta, să prepare oale mari de ciorbă, să soteze diverse legume şi să bată piureul de cartofi. Îi plăcea să strivească ingredientele şi să le supună forţei lui brute, să le transforme în sosuri şi creme. Îi plăcea să dea de mâncare flămânzilor. O tură de 12 ore, cu mâini pline de arsuri la final, era pentru el o felie de viaţă. Intensă, trăită cu bucurie.
Oboseala lui era fericire. Fericirea lui era oboseală.

Trecuseră de Piaţa Sudului, şi din metrou coborâse aproape toată populaţia. Fără să vrea, privirea i se strecură spre doamna de vizavi. Foarte zveltă, filiformă, incredibil de feminină, într-o rochie portocalie tricotată şi pufoasă cu gât înalt, care îi mângâia bărbia fină, de zeiţă, şi care se termina cu o palmă deasupra cizmelor crem, din piele întoarsă. Paltonul era şi el pufos, de un portocaliu mai deschis decât rochia tricotată. Îl desfăcuse. Era cald în metrou. Ce femeie elegantă; se uită domnul Costel la ea cu poftă. Apoi se gândi la Mariana care-l aştepta acasă, lăfăită-n fotoliu, cu o pungă mare de covrigi sprijinită între pliul al treilea şi al patrulea al bărbiei, uitându-se la un talk show unde toată lumea ţipa încălecat – şi nu, nu în sensul porno al cuvântului.
Parcă nu-ţi vine să crezi că şi Mariana, şi fiinţa asta creată dintr-o fantezie de puf şi parfum aparţin aceleiaşi rase şi aceluiaşi gen. Sigur, minimum una era mutantă.

“La dracu”, îşi reproşă domnul Costel, “de ce să gândesc rău de Mariana, când şi eu, de când am devenit chef, zici că m-a proiectat Anca Petrescu?”
Domnul Costel era trecut de 40 de ani şi ştia cine coordonase construcţia Casei Poporului.

La Apărătorii Patriei, au coborât cuplul de pensionari care stătuseră vizavi de el, pe banca femeii, şi cei patru studenţi chicotitori care îi ţinuseră companie pe banca lui. Era singur cu ea, pe acea porţiune de metrou. Doar ei doi, fără o umbrelă. Acum ar fi momentul lui. Dacă ar avea 30 de kilograme şi o Mariană mai puţin. Dacă.

-Pot să mă aşez lângă dvs.? îl întrerupse o voce feminină plăcută.
-Sigur, tresări el jenat, roşu şi transpirat.
-Nu vreau să vă deranjez, dar e atât de pustiu metroul.
-Da… da, da, aşa e.
-E o seară plăcută, nu? continuă femeia pe un ton amabil şi catifelat, perfect asortat la hainele ei fluffy.
-Din ce în ce mai plăcută, se adună domnul Costel, pipăindu-se pe interior să identifice o pereche de testicule despre care nu era foarte sigur că nu slujesc doar de decor.
-Păreţi o persoană foarte puternică, remarcă femeia, şi domnul Costel nu fu sigur dacă era un compliment sau o ironie perfect mascată.
-Eu… da, ca bucătar trebuie să… Sunt lucruri care cer forţă.
-Ştiţi, mie îmi plac mult bărbaţii masivi ca dumneavoastră.
“Ceeeee?”
-Da. Mă rugam să nu coborâţi. Speram să rămânem puţin singuri, pentru că v-am ochit de cum am urcat în metrou.
-P… pe mine, doamnă?
Femeia îl privi la fel de fluffy, cum îi vorbise.
-Par neserioasă, domnule?
-Nu. Asta nu. Aş zice că…
-De cum v-am văzut, am avut această viziune a celor 140 de kilograme ale dumneavoastră…
-132 şi zece grame, o corectă domnul Costel uşor rănit în orgoliu.
-Mă rog, detalii.
-Ba nu-s detalii, doamnă. Sunt opt kilograme. Opt kilograme teribil de uşor de acumulat şi îngrozitor de grele de lepădat.
-Sigur. Vă înţeleg chinul. Ce voiam să zic că de când v-am văzut, am avut această viziune a celor 140 de kilograme ale dumneavoastră strivindu-mi paloarea vizibilă şi foarte fragilă.
Bărbatul rămase înţepenit. Dimitrie Leonida era staţia lui. La zece minute de mers, îl aşteptau Mariana şi covrigii. Dar când auzi una ca asta, îţi uiţi destinaţia.
-Poftim?
-Da, poftesc. Mi-ar plăcea să vă am deasupra şi să mă demolaţi sub greutatea dumneavoastră. O curiozitate: o aveţi atât de groasă precum… pe formatul dumneavoastră fizic?
În ochii femeii, toată şleahta lui Belzebut juca hora unirii. Pe de o parte, ar fi trebuit să se simtă ofensat. Nimeni nu-i luase greutatea corporală peste picior în halul ăsta. Pe de alta… dacă tipa vorbea serios.
-Nu-mi place să mă laud, doamnă, şuieră el printre dinţii încleştaţi. Vă pot demonstra.
Femeia îşi puse lin palmele pe gâtul lui.
-La cât e de gros şi de tare, zic că… sunteţi proporţional. Vreţi să mă… fisuraţi pe interior?
-La prima, nu?
-La prima, da. E capătul de linie, nebunaticule.
Bărbatul o sărută flămând pe buzele roz, pline, apetisante.
-Te voi demola, păpuşă. Te voi rupe în două. O să vezi.
Femeia respira deja întretăiat. Îşi puse mâna pe coapsa ei şi dădu să urce. Ea îl opri.
-Cum te cheamă?
-Costel.
-Costel, mai trebuie să-ţi spun ceva despre mine înainte să coborâm. E cinstit să ştii.
“O fi vrând bani? O fi târfă? Nu contează. Orice pentru cât de tare m-a întărâtat”, îşi spuse el, pulsând din rărunchi.
-Bine. Costele…
Flutură din gene.
-Realitatea e că, înainte să mă atingi acolo…
“O fi virgină?”
-Trebuie să ştii că avem aceleaşi organe sexuale. Mă cheamă Eusebiu.