Un text murdar

Povesteam eu la telefon cu Andreea Bibiri. Şi zice.
-Băi, cel mai de rahat e când un musafir se uită critic prin casă. Eu una n-aş face niciodată aşa ceva.
-Nu, fac eu. Cel mai de rahat e să-ţi vină menajera, să ţi se uite critic prin casă. Exemplu: Am fost eu prin patrie cu nişte Povestiri din Miserupia, apoi am avut filmări, apoi reportaje plătite şi tot aşa două săptămâni. Plus lenea, încă două. Aveam cocină. Tanti a mea obişnuită nu era disponibilă, am chemat o alta pe recomandări. Şi unde nu se uită aia în jur apocaliptico-melodramatic şi începe.
“Ce-i aici, Dumnezeule?”
“Jeg. Că de-aia te-am chemat. Şi de-aia te plătesc. Dacă era aproximativ curăţel, mă descurcam şi singură.”
“Şi mai eşti şi fată.”
“Şi dacă sunt fată, ce? Cutiile mele goale de bere şi sticlele de vin, nemaivorbind de conţinutul a patru dulapuri de haine, se metamorfozează magic şi dispar?”
“Doamnee”.
“Auzi, madam, direcţia banilor din discuţia asta e dinspre mine spre tine. OK? Nu eşti maică-mea oripilată că nu mi-am făcut curat în cameră, eşti o angajată care ia bani. Te plătesc să faci curat, nu să-mi faci observaţii de rahat şi să mă faci să mă simt prost că te-am angajat. Mopul e acolo, cârpele dincolo. Spor.”

Şi Bibiri:
-Da, frate, aşa şi eu cu maşina. N-o spăl, că oricum se jegoşeşte la loc în oraş. Iar când merg la spălătorie, se uită ăia ca la felul optişpe.
“Ce-i cu maşina dvs.?”
“E murdară, duuh. De-aia am adus-o.”
“Vaaai.”
“Oameni buni, care e problema voastră? Lumea vine să spele maşina de murdară ce e, nu de curată ce e. Come on.”

Şi aşa, pe post de concluzie finală. Pariez că dacă eram doi zdrahoni cu pumnul de fier, nu comenta nimeni nimic. Se încasau frumuşel banii, se executa frumuşel spălatul, sănătate la neamuri.