Relatam ieri pe profilul meu personal o mică scenă de la supermarket, când brusc, se înfiinţează leliţozaurul. Leliţozaurul e genul de muieret înţepenit mintal în vremuri de dinaintea civilizaţiei. Se propteşte ferm pe cele două picioare posterioare şi expectorează: „Dacă n-ai copii, trăiești degeaba!”
Unu la mână: de când mă cunoști tu pe mine așa de bine, să stabilești dacă am pentru ce să trăiesc? Numai faptul că intri aici zi de zi să vezi ce am mai scris arată că am infinite motive de trăit.
E extrem de bizar să te iei așa de persoane pe care nu le cunoști și care nu-ți datorează nimic. Să pretinzi că evaluezi din secțiunea de comentarii valoarea vieții lor. Sau valoarea priorităților lor. Sau valoarea stilului lor de viață.
Afirmația că numai ipostaza de reproducere dă valoare vieții unei femei – oricare ar fi acea femeie – arată o lipsă profundă de respect față de respectiva femeie, ca ființă umană, și considerație zero față de ce dorește ea de fapt.
Sau poate lelițozaurul vorbea despre sine? Că viața ei proprie nu are nicio valoare în afara propriilor ovare și a ce iese de acolo?
E ca și cum ai fi la fermă și ai evalua găina prin prisma cantității de ouă. Dacă e ouătoare, e valoroasă. Dacă nu, consumă furajul degeaba.
OK, dar eu nu sunt la ferma nimănui, și furajul meu nu e din banii fermierului, ci din ai mei personali. Și periodic din ai voștri, când nu uitați să susțineți blogul cu câte o cafea pe Paypal.
Dacă obiectiv simți că valoarea vieții tale stă DOAR în copii, și că fără ei ești nimic, poate că e o idee bună să mergi la terapie. Pentru că a fi un părinte bun presupune, în primul rând, să fii un om sănătos din punct de vedere emoțional. Să fii tu „the rock”, când copilul trece prin tantrumurile specifice vârstei. Să îl susții cu experiență și maturitate când întâmpină o problemă, să-i explici diferența între bine și rău, să fii cel puternic și înțelept din relație, să te poată privi cu respect. Nimic nu-ți pierde respectul copilului decât sentimentul că părinții sunt mai verze decât el. Și degeaba te presează lumea cu povețe de genul „respectă-ți părinții” dacă tu obiectiv nu ai ce respecta, pentru că nu te bazezi pe ei cu absolut nimic niciodată.
„De ce nu faci și tu un copil?”
Îmi amintesc de o prietenă scriitoare care, la un moment dat, și-a blocat toate rudele femei. ”Cațele astea nu mă întreabă niciodată cum merge scrierea următoarei cărți, dar le phoote aprig grija legată de când îmi complic viața cu urlet de bebeluși și scutece”, îmi povestea ea.
Doar pentru că avem ovare, NU înseamnă că trebuie să le folosim, și mai ales, NU la ordin. Fiecare dintre noi are un set de priorități. În care poate sau nu să intre un copil. Iar respectul față de alții începe prin a nu le da tu povețe generice vecine de generație cu Proclamația lui Tudor Vladmirescu, ci din a ÎNTREBA. „Ce dorești să faci? Care sunt planurile tale de viitor?”
Iar dacă femeia respectivă nu se vede pe ea însăși ca mamă, guess what? E perfect în regulă.
Nu mai presați oameni lipsiți de orice fel de aptitudini părintești să se reproducă de gura voastră. Nu le creșteți voi copiii, nu aveți voi grijă de noile ființe umane rezultate din speechurile voastre și nu știți cât de neglijenți și de dezinteresați pot fi părinții lipsiți de aptitudini părintești. Copilăria alături de ei e un calvar, și rezultatul sunt adulți traumatizați pe viață.
Maică-mea e genul de femeie care s-a înmulțit de gura bunicii și a colegelor, ca să-l responsabilizeze pe taică-miu, care era extrem de neimplicat în căsătoria cu ea.
Rezultatul? Ăla a divorțat oricum, pentru că dacă un bărbat e neimplicat când ești doar tu, e cu atât mai neimplicat când e urlet de bebeluși prin casă și atenția nu i se mai dedică doar lui. Deci, nu doar că am fost produsul presiunii populare, ci și eșecul de a ține bărbatul legat de calorifer. Și ne-a tratat în consecință. Toată copilăria noastră, nu i-a păsat dacă avem ce ne trebuie. Iar dacă formulam noi o nevoie copilărească normală, făcea o criză de isterie de o auzeai de la intersecție. Rezultatul? Nici eu, nici fratele meu nu avem copii, și foarte bine că nu avem. Cine știe ce traume transgeneraționale am da mai departe.
O lume în care oamenii se reproduc DUPĂ CE înțeleg care sunt responsabilitățile părintești, precum și faptul că tu ai decis să faci copilul, nu a cerut el să se nască, prin urmare, nu ai de ce să te răzbuni pe el că există și că te încurcă va fi o lume mai bună.
Sunt multe moduri cringe de agățat pe net, dar de departe cel mai cringe e „bună, frumoaso, aș vrea să-ți fac copii.” Ironic, cei care o eructează pe asta sunt cei cu zero calități de provider. Pentru că un bărbat responsabil se gândește întâi dacă are ce să pună pe masă respectivului copil, dacă are din ce să-i asigure o copilărie decentă și bazele unui viitor. Un bărbat responsabil ezită când partenera lui long-term îi spune: „Hai să facem copii”, pentru că acum, cu război economic în toată lumea și cu război propriu-zis în vecini, nu e cea mai bună idee. E cel care-ți spune: „Hai să ne punem ordine în viață, să se redreseze treburile pe plan global, și când totul e ok, vorbim.”
Acesta e genul de bărbat cu care merită să faci copii.
Concluzia acestui articolaș: Fată dragă, dacă nu vrei copii acum, reteaz-o lelițozaurului și spune-i sec și tranșant: Valoarea vieții mele nu e dată de funcția de reproducere. Trăiesc o viață fericită și împlinită fără copii, iar dacă vrei să afli pentru ce trăiesc, ești liberă să întrebi.
Dar întreabă frumos, că altfel îți răspund cu un sarcasm: „Scopul vieții mele e să efectuez zboruri frecvente și rătăcitoare pe mătură.”
***
Pe de altă parte, cafeaua mi-ar lipsi teribil :).
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say