De multe ori, secțiunea de comentarii e atât de înecată în ură, în prejudecăți sau în intruziuni pe care în mod cert nu le justifică nici o prietenie prealabilă cu cel pe care îl sâcâi, încât ai senzația că te uiți la pacienții în plin delir și în plină criză maniacală ai unei instituții de tratament psihiatric.
Și da, foarte mulți români au tulburări emoționale și mintale grave. Foarte puține sunt diagnosticate, și evident, nici nu sunt tratate. Oamenii respectivi nu știu că se poate mai bine, pentru că trăiesc cu acele gânduri și idei, poate de când s-au născut. Insuflate de o educație defectuoasă, de modele parentale disfuncționale, ba chiar de o copilărie abuzivă, oamenii sunt blocați într-un cerc vicios al urii și al agresiunii, și nu accesează niciun fel de resurse care îi ajută să iasă de acolo.
Cred că sunt doi factori primordiali prin care românii contribuie activ la problemele mintale și emoționale ale celor din jur, precum și la cele proprii.
Prima e cultura de tip țața satului. Avem o tendință națională de a ne pfoote extrem de tare grija de treaba altuia, dar niciodată în mod pozitiv și constructiv, ci doar așa, la nivel de bășcălie josnică și dizgrațioasă. Eternul „eu, în locul tău”, dublat de o incapacitate crasă de a înțelege cu adevărat situația celuilalt; pretenția arogantă că ne-am descurca mai bine în condițiile date, deși nu le trăim pe pielea noastră; impunerea ideilor fixe și presiunii sociale „tradiționale”, ca de exemplu, a presa oameni imaturi și nepregătiți pentru căsătorie sau pentru a avea copii de care nu știu sau nu-și permit să aibă grijă. Incapacitatea de a asuma că, dacă celălalt are cu adevărat nevoie de perspectiva noastră și o consideră relevantă pentru situația lui, știe să întrebe și singur.
Această pfootere de grijă bășcălioasă e o sursă teribilă de disconfort. Și pentru cei ca mine, care nu vor lua niciodată asupra lor mizeriile pe care le debitează Mirel din Turnu Măgurele, ci sunt doar iritați de intruziune. Dar mai ales pentru cei care chiar cred ce are Mirel de debitat și ajung să își rateze viața căutând să corespundă unei imagini false create de alții și ignorându-și propriile nevoi.
A doua e cultura de tip văicăreală neurmată de acțiuni concrete de reparare a problemei. Românii se plâng de soți mitocani sau de soții isterice, fără să divorțeze. Se plâng de părinți băgăreți, dar nu se mută cu chirie. Se plâng de joburi exploatatoare și prost plătite, dar nu caută altceva. Se plâng de situații care ar avea soluție, dacă, în loc să te plângi, ai respira adânc și te-ai gândi cum poți remedia problema. Eventual cauți un țap ispășitor: cum ar fi fostul, chit că ăla te-a lăsat în pace de ani buni; fosta, chit că aia deja s-a recăsătorit și nu te supără în mod real cu nimic; gigel din liceu; care era un bully agresiv; chit că acum locuiți în orașe diferite și șansa de a-l reîntâlni fizic e nulă. Și tot așa.
Și totuși, de ce nu se duc românii la terapie, deși ea le-ar putea remedia multe probleme?
A) ”Eu nu sunt nebun(ă)!”
Unul dintre efectele secundare dezastruoase ale culturii intruziunii nesolicitate este că ne face pe toți foarte, foarte, FOARTE defensivi. Pentru ei, să te duci la terapie e să recunoști că mă-ta avea dreptate când spunea că ești greșeala vieții ei. Pentru ei, să te duci la terapie e ca și cum ai recunoaște că exul tău indiferent, șeful narcisist și mătușă-ta Aglaia pisăloaga aveau toți dreptate când te tratau oribil.
Când colo, e invers. E faptul că, după ce ai trăit cu exul indiferent, șeful narcisist și Aglaia pisăloaga, e cel mai sănătos să faci terapie, să găsești un punct de echilibru și pozitivitate.
Sănătatea mintală nu e ceva binar, cu opțiunile „normal” și „nebun”, ci un univers complex și misterios, în care lucrurile se pot degrada subtil, progresiv, fără ca tu să realizezi. Apoi, te pomenești că urli singur pe stradă la dușmani care nu-s acolo.
Nu mai bine te duci din timp la terapie, să previi asta?
B) N-am timp!
Aș fi cumpărat asta în 1995, când majoritatea șefilor își țineau angajații la muncă până seara, fără ore suplimentare plătite, și exista internet doar la cafenele dedicate. Acum, când atâția psihologi oferă terapie online, și dacă tu poți doar noaptea, găsești un medic din SUA care e fix atunci în business hours și oferă terapie pe Zoom, timpul încetează să fie o problemă.
Dacă ai net acasă, terapia e de găsit la orice oră, dacă te deranjezi să cauți.
C) N-am bani!
Problema banilor e mereu relevantă pentru noi toți. Oricâți ai avea, tendința umană normală e să îți creezi obligații și cheltuieli care să te forțeze să ai nevoie de mai mulți și mai mulți.
Dar dacă ți-ai restructura prioritățile, la modul „pot trăi o viață perfect ok fără a, b și c, dar viața mea nu e ok când eu experimentez zi de zi o panică teribilă legată de ziua de mâine și o anxietate de câte ori trebuie să mă întâlnesc cu o persoană necunoscută”; ai descoperi că ba da, ai bani. Eu mi-am dat seama câți bani am de fapt, după ce am renunțat la sticla de vin pe care o goleam în fiecare seară. Subit, mă bălăceam în bani. 50 de lei sticla ori 30 de zile ne dă 1500 de lei pe lună. Din care poți face câtă terapie dorește păsărica ta.
D) Mă descurc și singur.
Dacă soluția ta e să deranjezi străini cu băgare în seamă la 3 dimineață, sau s-o înjuri pe Fănica de pe net că nu trăiește conform ideilor tale, sau să îți ții prietenele ore în șir la telefon să te vaieți și să nu te întrebi ce altceva ar avea ele de făcut în loc să te asculte, nu, nu te descurci și singur. Și la un moment dat, prietenele vor mima că au ratat apelul.
Doar pentru că un om e prietenos cu tine, nu înseamnă că are obligația să devină tomberonul tău emoțional. Asta e treaba unui terapeut plătit.
E) Rușinea
Sunt o grămadă de oameni care trăiesc un interminabil conflict interior între traumele și disfuncțiile care îi fac să comită tâmpenii, și rațiunea care îi face să fie extrem de rușinați de respectivele tâmpenii. ”Ce-o să zică doctorul dacă aude câte rahaturi am făcut? Hai să le îngrop adânc în mine și să mimez că n-au existat”.
Realitatea e că nici un terapeut competent nu o să te judece în acest mod. Sau dacă o face, e un impostor. Realitatea e că toți oamenii au scheletele lor din dulap, de care le e o rușine de nedescris, și că terapeutul tău a auzit, probabil, povești mai oribile decât ale tale. Și realitatea e că scopul lui nu e să fie țața satului, să te critice superficial, ci să te ajute să evoluezi. Dacă dă semne de țața satului, e un impostor și e cazul să cauți pe altcineva.
F) Frica de schimbare
Dacă terapia te ajută să descoperi modurile în care îți faci rău, subit conștientizezi că responsabilitatea pentru propria fericire e în mâinile tale. Nu îl poți învinui la infinit pe exul abuziv pentru nefericirea ta de acum, dacă v-ați despărțit acum cinci ani și ăla nu te-a mai supărat cu absolut nimic din acel moment.
Și nu e ușor să treci din ipostaza de victimă eternă a împrejurărilor în omul responsabil pentru propriile decizii. Mai e și frica de faptul că vei lua decizii extrem de proaste. E nevoie de asumare și efort. Și mulți nu sunt pregătiți de această muncă. Nu e mai simplu să băltesc mai departe în nefericire și să-l bombăn pe porcul ăla cui are chef să mă asculte?
Terapia e un proces lung și complicat. Dar la final, vei fi omul care nu are nevoie de vinovați și nu ar nevoie de certuri, pentru că e prea ocupat să trăiască. Eu zic că merită.
***
Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say