Intro: Periodic, oferim iubire cititorului nostru. Nu, Gicu, nu sub formă de sex, stai jos. În schimb, luăm o dramă personală pe care mi-o trimiteţi pe mail, pe birou@lorenalupu.com, şi găsim o soluţie, pe care oricum n-o veţi urma, dar măcar ne distrăm.
Şi misiva de data asta:
Bună,
Am descoperit blogul tău recent și l-am citit în momentele de stres ca să mă relaxez și să nu mă iau prea tare în serios. Tot de-atunci m-am gândit să-ți scriu despre problema mea în speranța unei opinii, însă am tot ezitat. Mă gândeam, ce naiba, nu e așa mare lucru, ar trebui să mă descurc.
Se pare că nu. Cred că am nevoie de stilul tău tranșant și plin de umor care să mă scuture puțin. Te rog, dacă vrei, scrie-mi părerea ta.
L-am cunoscut în adolescență, prin liceu, el terminase studiile și deja profesa. M-am îndrăgostit teribil. Am fost împreună o perioadă de câteva luni, timp în care eram veșnic nemulțumită pentru că era distant și lipsit de afecțiune față de mine. Am avut câteva momente în care voiam despărțire, dar când ne întâlneam la propunerea lui ca să discutăm despre asta mă determina să mă răzgândesc. (erau singurele momente în care era mai tandru cu mine). În cele din urmă tot l-am părăsit. Simțeam pentru el mai degrabă obsesie, decât iubire, De fapt, habar n-aveam ce simțeam. Nu înțelegeam de ce vrea să fim împreună, realmente nu auzisem niciun compliment de la el, nimic legat de viața lui, vorbeam doar chestii neutre, părea că nu vrea să se apropie prea mult.
După ce ne-am despărțit, am avut o relație cu altcineva de mai bine de un an, iar într-o zi l-am reîntâlnit întâmplător, am vorbit și am reluat relația. Toate astea s-au întâmplat în câteva zile, n-am realizat ce se întâmplă. Eram foarte fericită.
Părea schimbat, era foarte cald și tandru. Eram îndrăgostiți și nu ne dezlipeam unul de celălalt. Însă perioada roz a durat puțin, mă temeam că am făcut o greșeală revenind în relație cu el, maică-mea făcea presiune că o idee proastă, tipul părăsit și el îmi trimitea texte lacrimogene care mă faceau să mă simt mizerabil. Eram în facultate pe-atunci.
Curând am intrat într-o ușoară fază depresivă. Ne-am îndepărtat. Eram eu acum distantă cu el. S-a străduit o perioadă să se apropie de mine, dar eu mă simțeam inertă, iar apoi a renunțat. Mă simțeam detașată emoțional de orice și oricine. Depresia era de vină, dar având simptome ușoare, nu mi-am dat seama, nimeni din jurul meu nu și-a dat seama.
La un moment dat, a plecat din localitate cu un proiect. Unde m-a înșelat. Am aflat (din telefonul lui – nu sunt mândră de asta, dar crăpam altfel, aveam bănuieli și voiam să mă lămuresc) și n-am făcut scandal. Mi-am înghițit lacrimile și m-am adâncit și mai tare în depresie. Mă simțeam vinovată. Au mai trecut câteva luni după care am decis să uit chestia asta. să trec peste și să-mi revin, să mă reconectez cu el. Mi-era dor de el și părea că și lui de mine. Mi-am spus că a fost un moment prost din relație și etc. Și chiar am reușit. Ne-am apropiat, ne simțeam iar îndrăgostiți. Până într-o seară când mi-a spus că eu sunt singura din viața lui și așa a fost mereu. I-am răspuns “știu că nu a fost așa la un moment dat, dar aș prefera să nu-mi amintesc, am acceptat, dar nu spune lucruri de genu”. A insistat că n-am dreptate și am luat foc. A urmat o perioadă de 3 luni de certuri permanente. În cele din urmă a recunoscut că a fost un soi de apropiere în deplasarea aia, dar nimic semnificativ, doar au băut un pahar de vin și au vorbit.
Nu m-am liniștit cu asta. Aveam nevoie să aflu adevărul. Îmi dădeam seama că scormonesc în căcat, dar pur și simplu nu mă puteam liniști. Așa că am pus o prietenă să o caute pe tipa aia și să întrebe. Respectiva a povestit că au dormit împreună, s-au sărutat, s-au uitat la filme, s-au îmbrățișat, iar ea spera să evolueze asta într-o relație, chiar și la distanță, neștiind că el are pe cineva. Faptul că nu au făcut sex nu m-a consolat cu nimic. Pentru mine asta nici nu are relevanță, atât timp cât i-a oferit ei ceea ce știam că îmi este rezervat mie. Furia mea a explodat pur și simplu și am rupt relația.
Dacă s-ar fi terminat aici ar fi fost ok. Dar nu.
A urmat o perioadă lungă de du-te-vino în chestia asta. După despărțire nu am vorbit o bucată de timp, dar pentru că locuiam aproape unul de celălalt tot ne intersectam. Am lăsat ranchiuna, mi-era dor de el, iar dacă făceam abstracție de povestea cu înșelatul, ne simțeam chiar bine împreună. Voia să reluăm relația, am dedus asta din faptul că mă curta așa cum nu o făcuse niciodată, flori, bomboane, declarații. Era mișto, dar imediat cum îmi aminteam faza cu înșelatul, mă apucau dracii și rupeam legătura. Nu am vorbit jumătate de an, în iarna mi s-a făcut un dor teribil de el, ne-am întâlnit la o cafea, era super distant, de aici am ințeles că are pe cineva. După alte câteva luni, iar i-am propus să ne vedem moment în care i-am zis: “fără tine nu pot, cu tine mi-e greu, hai să ne împăcăm și să mergem la un terapeut de cuplu să ne reparăm relația.” Nu a vrut pentru că “nu ești constantă, iar eu vreau să mă stabilesc”. Am plâns de-am rupt. Și a doua zi, de parcă nici nu ar fi avut loc discuția, m-a invitat în oraș. O perioadă ne-am văzut de parcă eram împreună, ba chiar am fost și la munte împreună. Dar eu nu eram ok, eram foarte confuză și i-am zis asta și am întrerupt iar legătura. După o bucată de timp, ne-am reîntâlnit, mi-a spus că mă iubește, dar nu crede că poate avea o relație cu mine și cică și-ar fi dorit 2-3 luni de liniște și constanță ca să redobândească încrederea. Nu-mi convenea. Eu dădeam un test de încredere, în condițiile în care nu eu eram aia care a trădat încrederea, nu eu am greșit, de ce naiba sunt eu în “perioadă de probă”. Eram disperată. Disperată că nu mă vrea, dar din comportament părea că mă vrea. Totuși, am fost în concediu împreună, venea și mă lua de la muncă și mergeam la masă, din nou ne comportam ca un cuplu. Nu era chiar deschis cu ce se întâmplă, îl interesa absolut tot ce fac și unde și cu cine, însă despre el nu-mi spunea nimic. Putea să nu dea semn de viață câteva zile.
Din nou, am întrerupt legătura cu gândul că e definitiv de data asta. M-am concentrat pe muncă până când iar mi s-a făcut dor de el. Și într-un fel m-am gândit că nu se mai poate așa, mă întâlnesc, îmi iau rămas bun și după aia îmi văd de viață. E o tâmpenie ideea, știu. Dar na, asta mi-a trecut prin cap. Ne-am întâlnit și i-am zis “am simțit nevoia să-mi iau rămas bun de la tine” sau ceva de genu. Ulterior el a intrat într-o relație și nu ne-am văzut.
După mai bine de un an, l-am sunat de ziua lui, am fost la el la un pahar. Am ascultat muzica aia a noastră, am vorbit, am râs, ne-am îmbrățișat. Mi-a zis ca e singur. Am băut cam mult, ne-am zis declarații, dimineață eram la el în pat. Mă pregăteam să plec discret când m-a rugat să mai stau, să mergem împreună la masă. Din nou, te iubesc, dar nu vreau o relație.
Iar m-am supărat, iar n-am vorbit, dar mi s-a făcut dor apoi am vorbit iar și tot așa. Inițial doar vorbim chestii ca niste amici, apoi îmi face complimente, face aluzii la perioada frumoasă din relația noastră, apoi ne vedem, îmi oferă flori. Iar apoi eu iar mă apropii și îmi doresc mai mult, dar el se îndepărtează brusc și eu o iau razna. De ce naiba face asta? Nu pricep.
Acum mă aflu în punctul dinaintea punctului critic în care ar urma să o iau razna. Am vorbit, ne-am apropiat un pic, am făcut planuri de concediu, iar apoi s-a îndepărtat brusc. Iar eu m-am trezit gândindu-mă non stop la el și dorindu-mi să mă caute. De ce nu-i scriu? Știu din experiențe anterioare că mi-ar răspunde sec, fara prea mare tragere de inimă, că aș sta mereu să inventez pretexte de discuție sau întâlnire.
Nu mai suport situația asta! Dacă o întrerup din nou, pentru a mia oară, știu că iar o să îmi fie dor, ultima oară am rezistat și nu l-am căutat, dar când mi-a scris el nu am putut să nu-i răspund.
Mă simt foarte rău și nu pot să-mi văd de ale mele. Help!
Îmi pare rău pentru ditamai povestirea, am sintetizat cât am putut. Abia aștept părerea ta, asta dacă vrei să mi-o oferi. Mulțumesc!
Mult succes în toate! Te admir!
Cu drag,
X.
***
Dragă X,
Preferatele mele sunt mailurile unde autorul – de fapt, de cele mai multe ori autoarea – îmi scrie că o să fie succintă și de fapt îmi întinde un cearșaf din care s-ar putea confecționa pijamale pentru un orfelinat întreg.
În prezent, mi se pare că tipul te joacă ca pe popice. Hopa, hopa Penelopa. Vine, bagă vrăjeala cu vremurile bune de odinioară, foote până se plictisește, apoi își vede de ale lui. Nu te mai ia în serios nici cât iau eu în serios un discurs al Vioricăi Dăncilă, dar încă îi place să bage bursucul la scorbură.
Dar mi se pare că nici tu nu ai vrut vreodată, serios și pe bune, să fii cu ăsta. Era mai mare decât tine, probabil îl admirai și îți extrăgeai autovalidare să știi că umblă după tine. Și afirm asta pe baza informației, date tot de tine, că de câte ori era cald și încerca să-ți dea relația pe care o voiai, tu deveneai japiță.
Sau, în termenii tăi, inertă, distantă, etc.
Când vrei să fii cu cineva pe bune, faptul că e acolo e un catalizator să fii your best self. Când vrei doar să deții un trofeu, dar nu-ți prea pasă de persoană în sine, faci exact ca tine – lupți să ai persoana, apoi când o ai, scoți javra la înaintare, ca și cum ai testa-o cât căcat poate duce.
De ce îl învinuiești că și-a căutat momente de afecțiune în altă parte? E uman. Vreau și eu să văd oameni care-și asumă cât de nașpa au fost în relație atunci când celălalt calcă strâmb. Bine, nu mereu e cazul, dar în acest caz, este. Cu vârf și îndesat.
Noi, femeile, suntem foarte bune la a-i pedepsi pe bărbați când se comportă urât. Avem un arsenal întreg de mici răutăți, sarcasme, remarci neiertătoare, critici experte și ironii, iar când astea nu merg, urlete și bocete. Partea proastă e că, atunci când în sfârșit, ne dau ce vrem, unele dintre noi nu avem un arsenal la fel de bine pus la punct în a-i recompensa.
Ca să rezum: ai abuzat și tu de răbdarea, nervii, bunăvoința omului din plin, la fel cum a abuzat și el de ale tale. Părerea mea e că această relație are zero legătură cu iubirea reciprocă și e mai degrabă un “care pe care”, din care nu are nimeni nimic de câştigat.
Nu există “aoleu, nu am voinţă, nu ştiu ce să fac”. Eşti un om adult, iar oamenii adulţi iau decizii şi se ţin de ele. Relaţia asta e gata. Fă-o să fie gata. Move on pe interior, şi atunci îţi va fi simplu să-i spui tipului: “Gata, s-a terminat.” Şi dacă insistă, bagă-l la numere filtrate şi la mesaje blocate.
“Vai, dar vremurile bune de altădată”. Vremurile bune de altădată includ sintagma “altădată”, iar tipul ăsta nu mai are nici un chef să încerce.
Respectă-ţi propria persoană şi viaţă suficient încât să le dai un reset şi s-o iei de la zero.
Sper că ţi-am fost utilă,
Lorena.
***
Îţi place Poşta redacţiei? Poţi susţine şi tu proiectul.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.
Ce le-a fătat mintea
Faza asta cu “mi-e dor, trebuie neaparat sa-l caut” trebuie depasita. In viata nu primim tot timpul ce vrem, asta e, asteptam pana trece. Si e bine sa ne punem singuri limitele. Cred ca fata are nevoie de exercitiu cu ea pentru control, poate psiholog care sa o ajute in directia asta, obsesiile astea de dependenta vin din probleme vechi nerezolvate. Poate ma duc prea departe cu presupunerile, dar mie imi pare a caz de figura paterna din cresterea ei care nu i-a oferit atentie si afectiune. Oricum ar fi, un psiholog o poate ajuta sa gaseasca problemele si sa le rezolve.