Ieri, s-a terminat cea mai plăcută experienţă de spectator pe care am avut-o în 2025. Sezonul I din Dexter: Resurrection m-a făcut să mă întorc în timp cu 15 ani, să mă simt din nou o puştoaică inocentă şi să mă bucur din nou de suspansul acela perfect, care te face să îţi muşti pumnii, să nu urli la ecran ca o gaşcă de dorei din Ghencea vizionând meciul Steaua – Dinamo.
Sezonul a fost perfect şi pentru că a combinat thrillurile specifice cu criminali în serie, care au definit dintotdeauna serialul Dexter, cu o componentă emoţională bine gândită şi lipsită de patetism lăcrămos care, după cum ştii deja dacă citeşti acest site de ceva timp, îmi strepezeşte ficaţii.
O coordonată a acestei componente emoţionale e conflictul din ce în ce mai amar cu Angel Batista, cel mai bun prieten al său din seria iniţială. E o versiune îmbunătăţită a conflictului dintre Walter şi Hank din sezonul final al lui Breaking Bad. Îmbunătăţită, pentru că atât Dexter, cât şi Batista îţi sunt dragi şi e vizibil că ambii suferă pentru că trebuie să existe acest raport între ei, pe când în Breaking Bad, Hank era un dobitoc agresiv, abraziv şi gălăgios, care trata oamenii ca pe mărfuri dispensabile, şi singura reacţie pe care o aveam când apărea pe ecran era: „Nu se îndură vreun Salamanca să bage un glonț în vita asta?” Când s-au îndurat, am aplaudat. Când a supraviețuit, am murmurat un „Tu-vă în bot de mafioți wannabe.”
O a doua coordonată, care îți dă o plăcere incredibilă, e modul în care Dexter și Harrison își reconstruiesc – sau, mai exact, își construiesc, pentru că nu o avuseseră – relația tată-fiu. Cu tatonări, frică de respingere, gesturi bruște, lecții de înnodat cravata, descoperirea lui Dexter că băiatul lui are succes la femei. Și reacțiile lui Harrison, când mai apare câte un detaliu neortodox în narativa lui Dexter sunt infinit de amuzante: „Probabil că e o altă chestie pe care o să mi-o explici mai târziu.”
Cele mai bune sezoane din Dexter au fost dintotdeauna povești ale unor relații interumane, de aceea, cele mai bune sezoane sunt cele în care avea o relație profundă cu ticălosul final.
Apoi, e milionarul Prater (personajul lui Peter Dinklage), un narcisist nebun și fascinant, care alternează complimentul cu intriga ticăloasă, și care nu încetează niciodată să te surprindă. Și cercul lui de criminali în serie, în care Dexter asumându-și identitatea lui Red Schmidt, alt criminal în serie pe care îl căsăpise în prealabil. Duetul lui Dinklage cu Uma Thurman e perfect, pentru că Thurman e bărbatul din relație, concisă, seacă și la obiect, și Dinklage e femeia, mereu exuberant și intens.
Suspansul e perfect dozat, soluțiile sunt surprinzătoare, dar niciodată mediocre, și un binge de zece ore cu primul sezon din Dexter Resurrection va fi o experiență pe care o recomand din toată inima mea.
Mai puțin finalul.
Ultimele două finale de sezon, cea a sezonului opt și cea a lui New Blood, au fost rage bait. Și publicul nu s-a oprit din răgete. Riscul de a te face iubit de popor e că poporul devine feroce când îi dezamăgești. Frigiderele echipei de producție a acestor două sezoane s-au umplut de mai multă carne decât stocul unui Metro. Iar genul ăsta de hate colectiv te lasă cu traume. Știu, doar am fost ținta lui.
Și atunci, după un sezon palpitant și plin de întorsături de situație, autorii lui Dexter ne-au dat cel mai cumințel și previzibil final, ca și cum s-ar milogi să stăm ogoiți.
Moartea lui Batista din episodul precedent a fost perfect construită dramaturgic să te facă să plângi cu spume. Ar fi fost finalul perfect de sezon. Dar personajul lui Batista crea un contrapunct care oferea impact emoțional și suspans deopotrivă, și pierderea lui e ca și cum ai sacrifica regina într-un joc de șah. O mișcare spectaculoasă în sine, dar cu ce rămâi?
Faptul că la începutul episodului Dexter e închis în „vault” – camera secretă de la ultimul etaj al palatului lui Prater și colecția lui de trofee de la criminali în serie – cu cadavrul lui Batista duce la o serie de gaguri cu corpul acestuia, care mie personal mi s-au părut lipsite de respect. Vorbim de un personaj pe care am ajuns să-l iubim, nu de un leș no name.
Evident că Harrison vine să-l salveze și avem un contrapunct foarte satisfăcător la finala lui New Blood, în care tatăl și fiul acționează în perfect echilibru, dar e cumva, mult prea convenabil pentru mine.
Modul în care o conving pe Charley (Uma) să-l părăsească pe Petrică ăl Mic, din nou, e foarte convenabil. Faptul că acesta nu face nimic s-o oprească e în incompatibilitate cu tot ce văzusem de la acest personaj în primele nouă episoade, dar hei, e necesar ca Petrică să scape de Uma, să ajungă pe masa lui Dexter.
Moartea lui Petrică a stricat finala pentru mine, o spun sincer. E genul de personaj care mergea pus în 457899 de potențiale situații neprevăzute și cu care Dexter ar fi putut lupta lejer încă un sezon.
Ucigându-i și pe Batista, și pe Prater, trimițând-o convenabil pe Uma în aia mă-sii, în afara peisajului, serialul și-a eliminat toate mizele și și-a dat cu proverbiala teslă în c****. Da, la nivel de construcție, episodul 10 e perfect, da, îți dă aceeași superbă senzație de „omg, ce se întâmplă.” Eu discut doar decizia de a sacrifica personajele care dau greutate dramatică poveștii.
Acum, că distribuția din Miami e aproape integral pe tărâmul cu pajiști verzi, și singura iubire din viața lui Dexter rămâne Harrison, va fi teribil de greu pentru autorii lui Dexter să ne dea un sezon al doilea care să atingă nivelul acestuia.
Ah, și ni se dezvăluie că, în „vault”-ul lui Prater, erau și numele și imaginile lui New York Ripper. Asta să fie direcția spre care pornim în al doilea sezon?
***
Izbeşte autorul cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say