Cinci tipuri de stand-upperi pe care i-aş bate cu un drug ud

Stand-upul, o ştie toată lumea, e un gen extrem de ieftin şi de uşor de produs. Ai nevoie de un microfon şi de nişte glume. Fiind foarte simplu, este totodată foarte simplu de ratat. Şi în calitatea mea de spectator de mult stand-up, vă voi spune acum cele cinci categorii de stand-upperi pe care le-aş lăsa să se plimbe fără umbrelă într-o ploaie de p*le.

A) Stand-upperul cu Pamperşi

Ăsta e băiatul care se teme foarte tare că lumea n-o să râdă. Îl vezi de cum urcă pe scenă că e timorat la culme. Aproape că-i citeşti istoricul abuzurilor din copilărie şi al iubitei din adolescenţă care l-a înşelat cu toţi duşmanii lui, apoi cu toţi prietenii lui, şi într-un final grandios, cu taică-su.
Şi, pentru că e timorat la culme, compensează cu un exces de captatio benevolentiae. Temenele, limbi în fund, glume de periat publicul. No way, amice. Stand-upul trebuie să fie ireverenţios, prin însuşi genul său. Dacă nu eşti în stare să stai demn şi vertical pe o scenă, lasă-te de stand-up şi fă filme porno. Acolo, felarea celui din faţa ta va fi în sfârşit în context.

B) Stand-upperul grăbit

Băiatul ăsta e pe întârziere la personalul de Cocârlaţii de Deal. Care e singurul tren care duce acolo. Şi dacă-l pierde, n-are decât variante cu schimbat trei legături şi şedere patru ore la Ciulniţa. Trenul pleacă în juma’ de oră, iar el n-are bilet. Şi la Cocârlaţii de Deal a murit unchiu-su miliardar, şi l-a lăsat moştenitor, cu condiţia să fie prezent la priveghi.

Altfel nu-ţi explici de ce turuie glumele alea cu o viteză de Formula 1 şi jumătate din poante îi cad răpuse la picioare, doar pentru că n-au apucat să aterizeze în condiţii de siguranţă, aruncate fiind din galopul calului.
Un secret al umorului e să faci pauze. Pauze, să-i dai timp prostului să încaseze gluma. Pauze să creezi un orizont de aşteptări. Pauze să laşi glumele să se decupeze frumos şi să explodeze în ritmul lor. Se numeşte comedic timing şi dacă nu îl ai, Carrefourul de lângă mine tocmai şi-a pus un anunţ în uşă că angajează personal.

Dacă tratezi o glumă ca pe “Se recomandă citirea prospectului. În caz de manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului”, gluma se va răzbuna manifestându-se cât se poate de neplăcut.

C) Stand-upperul care nu şi-a luat lecitina

Încă mă surprinde ori de câte ori văd câte un stand-upper cu notiţe pe telefon. Coaie, pe bune?? Faci cu noi oră de citire? Nu mai bine ne dai telefonul nouă şi te duci acasă, că ştim şi noi să citim?

Serios, când pe scenă e doar un om cu un microfon, pariul major e dat de interactivitatea şi spontaneitatea personajului. Când citeşti notiţe, SE VEDE. Nu doar că se vede cu ochiul liber, la modul “Dăăă, uite un om care citeşte” ci se vede în calitatea şi forţa prestaţiei.

Ia cu MemoStop, mămică. În caz de manifestări neplăcute, adresează-te medicului sau farmacistului.

D) Stand-upperul care nu interacţionează real cu publicul

Există două variante, în funcţie de nivelul de spontaneitate al personajului. Varianta în care ştii că eşti doldora de geniu de moment şi atunci îţi provoci deliberat publicul, să creezi dialog delicios. Şi varianta când, la o provocare neaşteptată, moare francul, şi atunci e cel mai bine să-ţi asumi asta, să-ţi vezi de poezioară şi cam asta e.

Apoi există genul ăla terifiant de lamer, care vrea să pară interactiv. Şi lansează o glumă spre public. Dar niciodată nu răspunde la reacţia reală a publicului, ci la reacţia pe care ar trebui s-o aibă publicul în scenariul din mintea lui. E din exact acelaşi material cu bovina care urlă la tine, tu îi pui o întrebare de baraj, iar bovina mimează că n-a remarcat-o şi urlă în continuare.

Nu-i nici o ruşine să fii un omuleţ plat şi banal, incapabil de spontaneitate. E materialul tău genetic, asumă-ţi-l. Cu accent pe “asumă-ţi-l”, Nu intra în dialog improvizat dacă nu reacţionezi real la ce încasezi. E lamentabil. E ca şi cum cineva ţi-ar da o roşie când tu aşteptai un castravete, iar tu, încântat, ţi-ai îndesa-o în fund, că aşa zice scenariul din mintea ta.

E) Stand-upperul care nu ştie să mânuiască pxla

Pxla e un organ gingaş. Folosită în mod necorespunzător, se veştejeşte şi cade. Folosită în mod necorespunzător în stand-up, se transformă în mitralieră şi masacrează fără milă tot umorul prestaţiei.
Regula de aur a pxlii în comedie e următoarea: pxla trebuie să fie o simplă trambulină. Nu scop în sine. Te propteşti în ea ca să execuţi triplu salt mortal, nu rămâi cramponat de ea ca steagul românesc pe crâncena redută. Dacă o foloseşti ca mijloc, vei obţine valuri-valuri de râsete. Dacă o foloseşti ca scop, pxla va fi şi singurul tău rezultat. Şi nu într-un mod care să-ţi placă.

Foto: pixabay.com

**

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.