Ieri, Facebookul s-a împărţit în două mari tabere. Cei care o atacau cu furie pe păpuşa videochatistă de la inspectorat – că e vulgară, că e tencuită, că e botoxată în exces. Şi cei care o apărau. Că n-o cunoaştem pe doamna, că ar trebui să-i acordăm prezumţia nevinovăţiei şi că, poate, sub teancurile de fard, se ascunde o inimă sensibilă.
Apoi au apărut pozele cu eroina zilei. Aşa cum arată ea în realitate. La onorabila vârstă de 41 de ani. Să mai privim o dată.
Vedem o femeie matură, ce-i drept, cam plinuţă, cu vreo două operaţii estetice evidente, dar drăguţă. Întrebarea care se ridică este: ce anume o împinge pe această femeie matură, frumoasă la modul copt, matur, specific vârstei, să posteze imagini modificate în aşa fel încât să pară o zvârlugă sexy la vârsta debutului pe Chaturbate?
Pe cine speră să păcălească şi cu ce scop?
De ce această spaimă paralizantă de adevărata ei vârstă şi de ce această nevoie de a cultiva public o imagine care, în mod vizibil, n-o mai reprezintă de minimum 15 ani?
“Cum de ce?” o aud parcă pe cititoarea mea. “Tu nu ştii că, pe vremea lui Ceauşescu, dacă treceai de 40 de ani, erai oficial pe moarte? Iar după Revoluţie, dacă treceai de 40 de ani, nu te mai angaja nici dracu’?”
E un mit pe care mare parte din societatea românească îl perpetuează. Faptul că femeia e valoroasă doar cât timp e tânără şi dezirabilă sexual.
Una dintre cele mai retardate întrebări pe care le-am primit vreodată într-un interviu au fost: “Toate femeile ar trebui să moară la 25 de ani – ţi se pare o jignire sau un compliment?” Aveam 27. În mintea idiotului care întreba, ar fi trebuit să fiu moartă de doi ani. I-am şi atras atenţia: “Ştii că eu am 27?” “Aoleeeu, scuze, credeam că ai 23. Nu mi-am dat seama, ăvai!”
Chiar dacă societatea nu condamnă la moarte femeile la 25 de ani, tinde să pedepsească aspru, să saboteze şi să boicoteze bătrâneţea. De parcă ar fi o crimă de neiertat. De la puţopalmişti care te iau cu vrăjeală toxică de tip “Profită de mine acum, cât arăţi bine, că în cinci ani o să fii bătrână şi nu mai pupi ocazia” (prilej să le răspund că eu nu cotrobăi prin gunoaie la nicio vârstă) şi până la angajatori care resping CV-uri perfect valide, doar pentru că persoana a trecut de vârsta la care li se pare lor multifuncţională. Şi, cum constata o altă prietenă, care lucrează în Resurse Umane: “Mai ales femeile au obiceiul ăsta, să-şi modifice CV-ul. Să scadă 5 – 10 ani. Ce uită în schimb să modifice e data şcolilor. Şi descoperi cu amuzament cum candidata a dat bacul la opt anişori, în timp ce se juca cu lopăţica-n ţărână.”
Timpul trece pentru toată lumea şi anii se adună. E ridicol să pretinzi că ai 25 de ani, când tu ai 50. Iar percepţia eronată legată de vârsta femeii şi lucrurile de care ea este în stare se poate elimina nu prin munţi de photoshop şi minciuni, ci prin asumarea cinstită a ceea ce suntem şi a calităţilor cu care o femeie este înzestrată, la cei 40 de ani ai ei.
De aceea, vă invit pe voi, cititoarele trecute de 40 de ani, să-mi spuneţi poveşti de oameni maturi, care se acceptă ca atare şi care-s mândri de vârsta lor şi de tot ce au făcut. Nu e vina ta că nu mai ai 20 de ani, şi nu ai nici un motiv să pretinzi că ai înţepenit în tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.
Îmbrăţişează-ţi vârsta. Ea ţi-a dat înţelepciune, echilibru şi experienţă. Lucruri despre care vrem să aflăm şi noi.
Vă mulţumesc. 🙂
Bineinteles ca gusturile nu se discuta, dar fiinta asta mi se pare departe de a fi draguta (judecand strict d.p.d.v fizic).
Ar fi fost chiar frumoasă, dacă nu şi-ar fi pocit buzele cu augmentarea aia de neam prost.
Am făcut anul ăsta 40. Și cu vârsta asta, aproape matematic, au venit niște concluzii care se coceau de mult. Nu mai înghit gogoși, sunt impermeabilă la vrăjeala ieftină, îmi apăr ca o leoaică timpul dedicat vieții private, nu trăiesc ca să muncesc. Nu pun gogoșari, castraveți, gogonele, nu fac zacuscă și cozonac nu pentru că aș disprețui munca dură a celor care o fac, ci pentru că aloc timpul respectiv unei cărți, unui film, unui serial etc. Nu gătesc trei feluri pe zi din același motiv. Treburile casnice nu iau zilnic mai mult de 2 ore și am ajutor. Nu mă rușinez pentru asta. Îmi permit, pentru că timpul meu este prețios. Și încep să nu mai am.
Ascult de vocea interioară care-mi spune ce-ar avea chef suflețelul meu să facă: câteva pagini, clipuri cu Cole și Marmalade pe net, un orez în lapte, o bere cu oameni dragi, un film stupid la care plâng ca proasta (Marley și cu mine e de un sadism incomensurabil), o hârjoneală cu motanii…
Călătoresc. Rar, dar solid și cu amintiri pe viață. Mănânc și din brișcă, să pot să mai văd un obiectiv, să-mi iau un flecușteț ales îndelung.
Mă îngrijesc cât pot. Nu mă fardez de lene, prefer să dorm, dar am grijă de ten. Am o mutră de ochelaristă cuminte și port unghii negre. (Deliberat).
Mi-am acceptat limitele și limitările. Mi-am definit posibilitățile. Nu trăiesc din ce mi-aș dori să fac, dar mă strădui să fac cât pot de bine. Nu mai sar ca bolunda să ajut pe toată lumea, nu-i mai pun pe alții pe primul loc, nu mai spun că m-am născut să calc lumea pe bătături.
Râd des, nu mă mai torturez singură cu nimicuri (cel puțin încerc). Mă bucur cât pot. Acum. Azi. Cât încă nu se zguduie barca.
Respect, doamnă.
Uite e interesant de intrebat prietena ta de la resurse umane de ce scad alea 5-10 ani din varsta…
Poate ca dupa 40 de ani esti discriminata in draci atunci cand e vorba de o angajare???
Poate ca prietena ta nu ar discrimina, dar cati altii de la resurse umane nu o fac? Cati prefera pustime total nepregatita, apatica, si chiar nefunctionala, doar din cauza varstei?
Le doresc tuturor cacatilor de HR care au discrimat pe baza de varsta si considera ca dupa 40 un om e nefunctional sa se tavaleasca in chinuri + toate injuraturile marca Lorena de pe Trolywood (alea cu ploaie de puli fara umbrela, etc)
Dacă şi-ar ieşi din zona de confort şi s-ar duce de 3-4 ori la sală pe săptămână, nu ar mai avea nevoie de photoshop ca să arate ca în poza din stânga. Cu toate beneficiile pentru sănătate care decurg de aici. Inclusiv un tonus mental pe măsură.
Balzac zicea ceva de treizeci de ani, acum văd că-i ca la pensionări și s-a mărit vîrsta la patruzeci. Sînt piese și pe la 45 de coți, d-alea cu tinerețe geriatrică, făcute din cuțit și silicon, care se țin în foame, trag de fiare, țopăie pe la sală și se agață cu dinții să nu fie scoase de pe piață, ca baba Dochia aia de Răduleasca, Andreea Marin și alte expirate care te zgîrie pe retină și nu vor să se retragă la garaj. Merg și astea, dar numai la flăcăi d-ăia de +50, la tinerei săraci sau la beție, dar dacă e vorba strict de bulăneală pe valoare intrinsecă, tot clasicii au dreptate.
dar de ce să se retragă la garaj?