Dacă citiți acest review mult mai târziu decât altele, e dintr-un motiv simplu: eu am început să cer bani pentru articole promoționale, iar majoritatea distribuitorilor de film m-au scos de pe listele de fripturiști pentru premieră. No biggie, oricum nu mă încântă spumantul de mâna a șaptea cu care te cheamă la toate rahaturile mediocre și în ultima vreme experimentez un puseu de JOMO. Dacă FOMO e fear of missing out, care te face să participi obsesiv – compulsiv la orice și să fii peste tot, JOMO e joy of missing out și se traduce prin plăcerea orgasmică de a ți se fâlfâi. Vrei promovarea mea? Plătește-mă. Nu mă plătești? Nu ai pretenții la timpul meu liber. Iar eu mă duc pe banii mei să văd ce mi se pare interesant.
Poate cea mai bună campanie promoțională pentru The Odyssey a făcut-o Elon Musk, cu crizele lui infantile legate de Elena neagră. Eu sunt omul pe care NU îl interesează culoarea actorului pe care-l distribui într-un rol, atât timp cât e convingător și elocvent. În timp ce alte p!zde asemănătoare lui Elon se crizau că Louis din Interviu cu un vampir (2002) e negru, eu admiram toate nuanțele și emoțiile pe care Jacob Anderson le aducea în plus față de Brad Pitt. E adevărat, și Nolan pare să fi invitat toate pandaliile de magaioți distribuind persoane de culoare în multiple roluri cheie și un bărbat transgender (Elliott Page) în rolul primului erou care moare în Troia, fratele celui mai agasant antagonist (Robert Pattinson), dar din nou: mi se fâlfâie dacă ești alb, negru sau turcoaz, dacă ai între picioare cuc, pupăză sau playstation, atâta timp cât prezența ta pe ecran contribuie la poveste.
Povestea Odiseei e celebră: după victoria asupra Troiei, Ulise sau Odiseu, cel mai înțelept erou grec, pornește spre casă. Dar o parte din zei îi sunt potrivnici, iar pe restul are el grijă să-i enerveze, de aceea, călătoria lui durează 20 de ani, timp în care Itaca lui natală a invadată de toate loazele detestabile care îi beau vinul și o pețesc pe nevastă-sa. Pe atunci, femeile nu aveau autoritate să-i trimită pe bărbații nedoriți la plimbare, iar pețitorii Penelopei au și pretenția asta agasantă, cum că tot acest circ e pentru ea și pentru binele ei, în timp ce îl torturează pe bătrânul câine al lui Odiseu, aruncându-l pe mormanul de gunoi.
Ce mi-a plăcut din start e decizia estetică a lui Nolan de a goli acest drum de întoarcere de orice urmă de glorie și de eroism, și de a înlocui însorita Mediterană cu niște peisaje marine atât de reci, de gri închis și de sumbre, încât a sunat instant The Vikings să-și ceară locațiile înapoi. Odiseu NU e simpatic și nici nu e cazul să fie. E un rege care a trebuit să-și părăsească țara pentru a face jocurile unui tiran sângeros, a pierdut zece ani de viață într-un asediu fără miză pentru el și, în disperare de cauză, a avut ideea calului troian, care a dus la victorie – o victorie violentă, sângeroasă, înfiorătoare, care l-a golit de orice bucurie de viață. Drumul lui spre casă nu e un marș triumfal, ci zbaterea unui animal rănit care se târăște înapoi spre vizuină. Iar Matt Damon e neașteptat de bun și de autentic în toate nuanțele stresului posttraumatic, întruchipând omul care duce zi de zi o luptă în primul rând cu sine, pentru a mai trăi o zi, încercând să-și salveze oamenii de propria prostie. Ceea ce, evident, nu se întâmplă.
Pentru un film cu atâta suferință conținută, Nolan are un merit deosebit pentru că nu face apel la emoțiile spectatorului decât în două momente: cântecul sirenelor, un moment care îți oferă o revelație rară a omului care ar fi putut fi Odiseu dacă spiritul lui nu ar fi fost nimicit de acești zece ani de crime în Troia, și momentele câinelui bătrân surghiunit de curtezani. Fiind atât de rare și de bine dozate într-o poveste relatată cu detașare rece, ambele izbesc adânc. Ar mai fi un al treilea moment, cel din final, care îți dezvăluie cine era de fapt personajul jucat de Zendaya, prietena imaginară cu care Odiseu conversează tot filmul, și despre care crezi că e pur și simplu zeița Atena. Uhm, da și nu. Dar să nu spoilerim.
The Odyssey este, dacă vreți, o antiepopee. O pledoarie despre dezastrele inutile provocate de război, despre vieți distruse fără rost, despre suferință care putea fi evitată și despre prostie pe care nu o poți salva de ea însăți, oricât ai încerca.
Damon e sfâșietor fără să încerce să fie, iar acesta e tipul meu preferat de interpretare tragică. În afară de el, femeile duc filmul în spate. Penelope (Anne Hathaway) nu pleacă de acasă, dar peripețiile ei cu pețitorii detestați sunt o Odisee în sine. Circe (Samantha Morton) are în sine o scârbă viscerală de oameni, tratată de Nolan cu o empatie și cu un #canrelate înduioșător. Calypso, nimfa superbă jucată de Charlize Theron, e ca o replică peste ani a reginei Ravenna, deopotrivă seducătoare și necruțătoare. Atena (Zendaya) îl duce pe Odiseu de mână când el nu mai poate.
Femeile Odiseei sunt motorul care animă o lume în care eroismul nu are nicio valoare – și, între noi fie vorba, partea asta mi-a plăcut cel mai mult. Dacă Elon Musk nu era un bou, măcar se criza structural, nu irosea atâtea istericale pe un detaliu nesemnificativ.
Overall, Odiseea lui Nolan aduce mai mult a legendă gotică nordică alimentată de angoasă existențială, iar mie mi-a plăcut la nebunie. Din toate motivele care nu au nicio legătură cu epopeea originară.
***
***
Dacă îți place ceea ce citești, inspiră-mă cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say