În acest sfârșit de săptămână, o fată și-a pus capăt zilelor.
O fată care aparent avea tot ce își dorea. Era inteligentă și puternică. Era un om bun, lucra la o mulțime de proiecte sociale, ajuta nenumărați oameni. Era competentă, avea o reputație profesională excelentă, mereu dornică să învețe, mereu deschisă la nou, mereu responsabilă.
Apoi, brusc, pac. Ceva neașteptat s-a frânt. Și.. totul s-a terminat.
Reacția firească, umană e să plângi. Să plângi pentru o viață tânără care s-a terminat abrupt, pentru lumea care a rămas un loc mai sărac, pentru familia și prietenii neconsolați, pentru tot binele pe care acel om îl mai putea face.
Sau dacă nu l-ai cunoscut suficient de bine să ai lacrimi, măcar să regreți un om bun, inteligent și cu potențial.
Să regreți că, poate, ajutorul era la îndemâna ta, și n-ai știut că e necesar.
Dar au apărut alți comentatori. Binevoitori și ei. Îmi place să merg pe prezumția de bunăvoință, până mi se dovedește negru pe alb contrariul. Și acești comentatori vin cu o tâmpenie pe care n-am mai auzit-o de când aveam 15 ani și era Emil Cioran la mare modă printre puțoaice proaste cum eram eu la vârsta aia: Sinuciderea înseamnă puterea de a decide tu sfârșitul.
Nivelul de cringe pe care îl simt când citesc asta e dublat doar de panică: dacă comentariul ăsta idiot e citit de cineva cu tendințe suicidare și îi dă brânci să-și pună capăt zilelor?
Vă rog eu frumos, nu mai glorificați sinuciderea. Nu e nimic eroic în a încheia socotelile cu viața. Niciodată. într-o luptă, n-o să spui „Ce eroic a fugit Vasile, nu îl ajungeai nici cu supersonicul”. Eroic e să reziști, să cauți soluții, să hang in there, să lupți cu tine, să mergi la medic și la psihiatru. De ce la medic?
La un moment dat, am avut câteva zile de depresie îngrozitoare și de slăbiciune de mă țineam de pereți. Plângeam din nimic, plângeam nonstop, nu mâncam pentru că nu găseam în mine puterea de a mă duce până la Mega din colț. M-a dus o prietenă la medic, apoi la analize. Aveam o lipsă mare de potasiu, dublată de o lipsă de magneziu. Medicul mi-a dat suplimentele aferente și, după numai câteva zile, mi-au revenit energia și vitalitatea. Dau acest exemplu să dovedesc că, uneori, disperarea profundă e un simptom al unei probleme fizice tratabile și eroismul e în a cere ajutor și a acționa.
Sinuciderea NU e o soluție. Viața e cel mai valoros lucru. A noastră și a celor din jur. Și nu din motive religioase, ci, practic: cât timp respiri, există o posibilă lumină la capătul tunelului și meriți o șansă să ajungi acolo. Cât timp există o zi de mâine, există speranța de mai bine. Toate problemele pe care le-ai putea avea au rezolvări, mai puțin bolile incurabile, dar și acolo, medicina face progrese impresionante.
Nu mai glorificați sinuciderea. Nu e nimic minunat, nu e un act de vitejie, nu e un act de fabuloșenie.
Trăim vremuri grele, prin urmare, o grămadă de oameni aflați în situații disperate financiar sau uman cochetează cu ideea. Nu fiți voi autorul moral al unor gesturi fără întoarcere, prin tâmpeniile pe care le scrieți pe net. Tu îmi scrii că ”a ales să moară și a făcut ce a ales, bravo ei”, și un adolescent neînțeles scăpat de părinți pe social media face exact asta. Cum te uiți în oglindă a doua zi?
Și mai e un lucru. Persoana are o familie. Cum se simt mama, tatăl, cei apropiați când citesc despre copilul lor pierdut că ”a ales să moară și a făcut ce a ales”? Aveți mare noroc că nu sunt eu mama. Eu să citesc asta despre copilul meu? V-aș pizdui până ați anula abonamentul la internet cu totul. Țineți cont și de sentimentele altora când scrieți tâmpenii. E greu, dar nu imposibil.
Trebuie să ne susținem moral unii pe alții, să căutăm ajutor. Trebuie să cultivăm sentimente de comunitate, să ne pese de cei din jur, să creăm un mindset colectiv bazat pe speranță și pe optimism. Chiar dacă suntem în recesiune economică și criză politică: trebuie să credem în ziua de mâine. Și să nu uităm să ne îmbrățișăm, măcar virtual, familia și prietenii. Și, desigur, mâța.
***
Dacă îți place ceea ce citești, inspiră-mă cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Asta.
Mă fac să mă urc pe pereți comentariile de genul. Pe lângă motivele pe care le-ai expus și care sunt atât de dureros de adevărate, mai e ceva:
Sinuciderea NU e întotdeauna o alegere conștientă. Cei care aberează despre demnitate în moarte la modul general ignoră (poate chiar în sensul că nu cunosc) un tip de sinucidere surprinzător de răspândit: cel în care persoana nu e conștientă că e pe cale să se sinucidă. Un instinct defectat din ea o împinge spre asta, ca sistemul de lane control al mașinii care încearcă să te arunce în șanț pentru că a văzut el niște pete de soare pe asfalt și crede că acolo e o curbă.
Sunt oameni, și nu puțini, care au scăpat cu viață după o încercare de sinucidere și nu au crezut când li s-a spus. Ce-aveți, fraților, normal că n-aveam de gând să mă omor! Dar ai fost văzut cum te-ai aruncat în trafic de pe marginea autostrăzii. Da, mă rog, nu mai știu de ce eram acolo, dar probabil văzusem ceva pe carosabil și m-am grăbit să-l iau. Dar te-ai aruncat de pe bloc. Da, mă rog, probabil am vrut să iau aer sau să mă bronzez, dar ce-aveți, bre, sunteți cu capu’, eu nu vreau să mor și n-am vrut niciodată!
O prietenă mi-a spus că, într-o noapte, s-a pomenit uitându-se lung la un cuțit de bucătărie și spunându-și că poate dacă și-ar deschide cumva corpul cu el, ar putea să dea afară răul pe care îl simte. Se jură și acum că în mintea ei era un fel de problem-solving, ca atunci când n-ai cu ce să rupi un ambalaj de plastic termocontractabil și îți amintești că ai cheile în buzunar. Nu avea absolut niciun gând care să coreleze acțiunea cu faptul că asta ar însemna să sângereze până moare. ATÂT de tare ne păcălește maimuța din noi când se defectează. Ne învârte pe degete, ne păcălește ca pe ultimul fraier.
Sunt și oameni care aleg moartea rațional, din lipsă de alegeri – boli terminale groaznic de dureroase etc. Dar asta nu înseamnă să aplici o judecată pre-digerată la orice sinucidere. Sănătatea mintală neglijată ne duce la moarte la fel ca cea fizică. Cine nu se oprește din fumat, sau din îngrășat, sau din comportamente anorexice, nu o face nobil, conștient și demn. Se păcălește până în ultima clipă că nu e dracul așa de negru. Din lipsă de sprijin, din lipsă de opțiuni, din lipsă de educație… nici măcar nu contează. La fel și cu problemele de sănătate mintală.