Avem un proiect ambițios de suflet pe acest blog. O serie de articole care recenzează toate filmele în care a jucat Johnny Depp, din secunda debutului și până în prezent. De ce? pentru că Johnny Depp e actorul în care mă regăsesc în cea mai mare măsură. Pentru că o mulțime dintre voi îl iubiți. Și pentru că filmele lui sunt o lume de sine stătătoare, iar liantul dintre ele e chiar Johnny Depp.
Din episoadele precedente: Aici avem primul film al lui Johnny, A Nightmare on Elm Street. aici avem ep. 2, în care am reunit ce a mai jucat el în anii 80 – mai puțin 21, Jump Street, aici avem ep. 3, debutul său real într-un rol care l-a pus în valoare cum trebuie, Cry-Baby, iar aici avem ep. 4, capodopera care a marcat întâlnirea sa cu Tim Burton: Edward Scissorhands.
Suntem în 1993. Un nou regizor se remarcă fulminant pe plan internațional, și e omul cu care împart eu ziua de naștere: Emir Kusturica. Kusturica e sârb-bosniac și tocmai avusese un hit internațional zguduitor cu Vremea țiganilor (1988), cu care a obținut premiul pentru cel mai bun regizor la festivalul de la Cannes, după un Palme d’Or câștigat în 1985 cu When Father Was Away on Business.
Succesul lui Kusturica pe plan internațional și notorietatea lui i-au oferit șansa de a face film american distribuit de Warner Bros, cu vedete autentice, precum Johnny Depp și Faye Dunaway în rolurile principale. Dar Kusturica fiind atât de Kusturica, și neputând fi altceva decât Kusturica, a realizat un film clasic de Kusturica. Iubit de europeni, privit cu confuzie și nedumerire de americani. Și a rămas singurul lui film american de până acum.
E greu de povestit un film de Emir Kusturica, pentru că intriga e de un haotic pitoresc, cu mult umor vizual și gaguri interminabile, ca orice alt film de Kusturica, cu o bogată componentă oniric – suprarealistă, ca orice alt film de Kusturica, și cu personaje mai interesante pentru pitorescul, decât pentru evoluția lor. Ca orice alt film de Kusturica.
Îți e clar relativ repede că americanii din Arizona imaginară a lui Kusturica sunt tot un fel de țigani, numai că vorbesc englezește, iar Arizona lui e de fapt Sat Zece Prăjini. Din acest punct de vedere, distribuția lui cu Johnny Depp și Faye Dunaway în rolurile principale merită aplauze intense pentru că au văzut Vremea țiganilor și au înțeles universul pe care trebuie să-l aducă la viață, chit că e atât de neamerican. Și taman faptul că acești americani joacă atât de balcanic, într-un mod pe care îl recunoaștem intim, pentru că e parte a țesăturii intime a ființei noastre, filmul e irezistibil de seducător pentru noi, ca balcanici. Îl devorăm vizual pe neașteptate. Râdem ca istericii, trăim momente intense de wtf, ne întristăm, apoi râdem iar, pentru că suntem în lumea lui Kusturica, unde și moartea e veselă.
Elementul gypsy e conținut și de muzica lui Goran Bregovic, care tocmai cucerise un prestigiu global cu coloana sonoră a filmului Vremea țiganilor, prima colaborare cu Kusturica. Au urmat Arizona Dream și Underground, trei coloane sonore strălucite, care sună la fel de fresh și azi, ca în anii 90, și la fel de chintesențial balcanic.
Axel (Johnny Depp) lucrează la departamentul piscicol din New York, și, cum spune el, ascultă visele peștilor. Sublimă metaforă, de o poezie inegalabilă, definitorie pentru întregul film și pentru autorul lui. Și visează la o Alaskă imaginară, la fel de poetică. Din perspectiva asta, ajungi să te întrebi dacă nu cumva și povestea din Arizona e de fapt un vis mai lung al acestui împătimit visător.
Prin vărul său excentric Paul (Vincent Gallo), Axel e abordat de unchiul Leo Sweetie (Jerry Lewis), care e echivalentul personajului bulibașă bogat care își disprețuiește explicit neamurile sărace, dar tot le aruncă un os de ros, să-și hrănească singur egoul. Și evident că bogătașul se însoară cu o fată tânără și foarte frumoasă. Și îl invită pe Axel cu el în Arizona, să vândă mașini.
Dacă era un film american clișeic, Axel se îndrăgostea de mireasa tânără a bogătașului și începea conflictul tipic de film american „ce să aleg între banii moșului și p*la tare și mereu erectă a tânărului.” Dar e un film de Kusturica, prin urmare, Axel începe o aventură pasională, suprarealistă și delirantă cu Elaine, o superbă femeie matură, chintesența senzualității (și realitatea e că nu știu un film în care Faye Dunaway să fie mai sexy într-un mod atât de liber și de dezlănțuit) și cu fiica introvertită a acesteia, Grace (Lili Taylor), urâțică, tulburată emoțional și foarte, foarte geloasă pe maică-sa. Axel face o pasiune față de Elaine, Grace face o pasiune pentru Axel și urmează momente de comedie, slapstick, delir vizual și narativ, în care povestea pierde orice urmă de coerență, dar e distractivă cu spume.
Evident că nimic nu e serios, că avionașul la care lucrează Elaine și Axel se surpă ca dragostea lor, că toate visele personajelor se prăbușesc în derizoriu și visele rămân singurul mecanism de supraviețuire. Dar umorul situațional și inconștiența eroilor ți-i face atât de simpatici în ridicolul lor.
La final, nu mai știi unde începe visul și unde se termină realitatea. Și nici nu e cazul să știi. Vocea fantomatică a lui Iggy Pop de pe coloana sonoră a lui Bregovic e tot ce-ți mai trebuie.
Next up: Benny & Joon.
***
***
Îți plac filmele vechi, și, uneori, cele noi? Susține site-ul în singurul mod care contează cu adevărat. Aici.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say