Despre festivaluri şi smiorcuri

Festivalul rock, sau electro, sau whatever, gen, nu e un subiect nou. Exista şi pe vremea adolescenţei mele. La fel de gălăgios, la fel de deranjant pentru vecinii conservatori, la fel de decadent în bere, vodcă, fast food low quality şi ce recreaţionale se mai nimereau. Basically, iarbă. Berea, vodca şi iarba erau nesfânta treime, şi nimeni nu murea de la ele. Doar dormea cu băluţe la botic în poziţii dificil de controlat, sau dacă doza eronat vodca, bora cu strigături şi icnete în budele alea deja defecte şi promova printre ceilalţi practica foarte eco a urinatului prin tufişuri.

Dar la 20 de ani, festivalul era o chestie îndelung aşteptată şi râvnită. Ocazie de ţopăit pe muzică cool, ocazie de cunoscut lume nouă şi faină, ocazie de relaxare, ocazie de petrecere, ocazie de a simţi că trăieşti din plin.

În facultate am intrat ruptă-n c**, pentru că niciunul dintre părinţi nu simţea că e datoria lui să mă susţină, iar eu nu am fost niciodată genul de om care să se milogească cu basca în mână de oameni care-i indicau că nu e good enough. Aveam un strong feel of “Da’ mai daţi-vă-n plm” de mic copil şi, da, acesta includea şi familia. După ce mi-am găsit un job, însă, am avut o mică oază de prosperitate. Un salariu bunicel şi cheltuieli de cămin: chirie modică, fără întreţinere, studenţie la stat la loc fără taxă, cantine studenţeşti cu mâncare ieftină.

În ce am investit banii?

M-am dus la TOATE festivalurile posibile, cu bilet scump, de inner circle. M-am bucurat de muzică, de show, de nopţi albe, de frenezia clipei, de prieteni noi făcuţi la nimereală, doar pentru că ţopăiau unii în jurul nostru şi ne-au împins aproape. De show şi de afterparty.

De aceea nici nu permit să vină lătrăi şi să abereze că banii n-aduc fericirea. Ba o aduc, şi încă cum. Banii fac posibilă viaţa la care aspiri. De restul detaliilor mă ocup eu din forţe proprii, mulţumesc.

Apoi, a urmat etapa ŞI MAI tare. Când lucram la reviste glossy lunare, unde prezenţa la astfel de showuri şi evenimente era plătită de organizator, pentru că urma să recenzezi evenimentul. Încă dau în memories de statusuri din acea vreme: Good bye, Bestfest, hello, the Mission.

Acum, sunt într-un punct de echilibru, în care mă duc la concerte, dar nu mai fugăresc tot ce mişcă în ţara asta (de exemplu, nu mai părăsesc Bucureştiul fără transport, cazare şi fee asigurate de gazdă), dar pot aprecia în continuare un festival bubuitor şi incitant care durează până dimineaţa şi un party high corespunzător.

Dar mă uit cum fac alţii. Unii de o seamă cu mine, alţii mai în etate. Nu că etatea ar fi altceva decât o simplă cifră, dacă ştii să trăieşti.

“Vaaai, dar nu mai pot cu gălăgia, cu concertele, cu bubuiala, cu tineretul din ziua de azi, cutare”.

Acum zece ani, dădeai cămaşa de pe tine pe un bilet în primul rând.

“Vai, mă stresează acest nivel de decibeli”.

Prefer ca nivelul de decibeli să fie produs de o trupă cool şi nu de gigeii din vecini care urlă “Goooooooooooooooooooooooooooooooooooooool” şi cărora nu le bate nimeni în ţeavă, pentru că e dreptul sfânt şi inalienabil al cocalarului român să facă ca o maimuţă pe amfetamină când mingea nimereşte în poarta echipei percepute ca “adversă”.

Cât timp avem festivaluri, trăim într-o lume liberă şi creativă. Iar dacă nu vă place să trăiţi, e alegerea voastră. Trist e doar că îi sâcâiţi pe alţii cu ea.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.