Despre iubire şi muie

Am tot scris despre cărţile, filmele, muzicile, spectacolele, etcurile altora.

Uneori, oamenii au făcut lucruri frumoase. Au fost creativi, oneşti, inventivi, muncitori, sărutaţi de muză şi rezultatul a fost pe măsură. Iar eu am scris cu entuziasm, pentru că lucrul pe care-l făcuseră ei merita asta. Oamenilor li s-a părut ceva firesc, aşa cum şi mie mi se pare firesc să ziceţi de bine de Dona Juana. Da, e o carte bună. De aia o relansez.

Apoi, aceiaşi oameni au făcut lucruri naşpa. Au fost leneşi intelectual, clişeici, s-au proptit în idei deja fumate, reţetari, neinventivi şi le-au ieşit nişte dude. Când îi iese o dudă unuia care te-a convins că poate mai mult, te enervezi puţin mai tare, că aşa e omul. Îi iartă neputinţa unui neputincios, dar o taxează dur pe a unuia putincios, pentru că-l suspectează de lasă-mă-să-te-las. Şi am scris cu furie, pentru că aşa sunt eu. O fire pasională. Entuziasm sau furie. Iar oamenii, în loc s-o ia tot ca pe ceva firesc, “da, mă, am dat o gherlă, mersi pentru muie, data viitoare vom fi mai atenţi”, se ofuschează ca nişte găini atinse de streche şi încep să facă drame, şi din secunda aia încolo, tot ce scriu eu are sigur şi un hint naşpa la adresa lor.

Coaie, mai ţii minte cum ai încasat lauda când a fost cazul? Ca pe o chestie pe care o meritai. Încasează şi critica tot aşa, te rog. Mai ales că eu nu critic niciodată fără argumente şi dacă îţi studiezi atent conştiinţa, ştii că am dreptate. Că dacă nu aveam, tăceam chitic.