Dracula

Noaptea era adâncă și fără stele. Un vânt rece șuiera aducând parcă glas de moarte. Un scurt circuit prin cartier stinsese chiar și lămpile de pe stradă. Era genul acela de întuneric absolut, care te face să simți că ai existat să exiști și că viața însăși e o glumă.

Bărbatul închise ochii, hotărât să doarmă. Număra oi, nici el nu știa de când. Ajunsese la 1.348 și se gândea cât de mult i-ar plăcea să aibă toate aceste oi, undeva, departe, pe o pajiște verde, și să adulmece parfumul curat al ierbii înrourate.

Brusc, un foșnet straniu îi tulbură meditația. Nu înțelegea de unde vine: camera lui era plină doar de obiecte statice. O fi un fluturaș rătăcit sau o muscă?

Pipăi după telefon, să aprindă lanterna. Din neatenție, cu o mișcare smucită, îl scăpă pe jos. „Să stau să cotrobăi pe podea, să risc să cad ca un sac de linguri de lemn, sau să aștept dimineața?”

Decise că un fluturaș de noapte rătăcit într-o lume neagră nu merită atâta bătaie de cap și se culcă la loc, închizând strâns ochii, hotărât să doarmă.

Un nou foșnet se auzi, de această dată lângă pat. Un strop de transpirație rece ca gheața i se prelinse pe frunte.

-E… cineva… aici? întrebă pe un ton în care i se auzea distinct inima bătând neregulat.

-Bună ziua, domnule Jude, auzi o șoaptă lângă obraz, și cineva îi respiră aer polar în gură.

Simți că leșină de groază, casa se învârti cu el, apoi, încet, se opri.

-Ci… cine ești? încercă să-și regăsească vocea, în timp ce se chinuia să se îndese în pernă, cât mai departe de intrus.

-Cred că știi foarte bine cine sunt. Doar te folosești de numele meu să faci filme abject de proaste, nu?

Revelația îl izbi brusc, tăios ca o lamă. Dar se agăță de speranță ca de un colac de salvare.

-Max Blecher?

-Ha! icni brusc interlocutorul din beznă. Mai încearcă o dată.

-N… nu știu.

-Cum se numește ultimul căcat cu moț pe care ai avut tupeul să-l numești film?

-Aaaa…

Încercă să-și controleze respirația, să se calmeze.

-Ești un fan nemulțumit? Vrei banii pe bilet înapoi?

-Ha! icni din nou interlocutorul și doi ochi roșii ca focul îl priviră brusc, nas în nas. Mai faci mult pe prostul cu mine?

Bărbatul încercă să răspundă, dar mirajul înfricoșător al acelor ochi în care citea interminabile infernuri îl amuțise.

-De decenii, întregul mapamond așteaptă un Dracula făcut de români. După atâtea filme superbe făcute de atâtea alte popoare, putea fi un eveniment istoric. Și ce ai făcut tu? O mizerie de nedescris. De ce?

-Eu… nu voiam să fiu comercial.

O cascadă de hohote demonice erupse din creatura învăluită în întuneric.

-Tu, comercial? Amice, nu te autoflata. Să fii comercial, ar trebui în primul rând să vinzi bilete. Cum o știe orice producător care a lucrat vreodată cu tine, ești o gaură neagră. Cum să vorbești tu de comercial? E ca și cum aș spune eu că nu vreau să fiu vegan.

-Mitul tău… e foarte comercial…, îndrăzni bărbatul cu curajul omului care nu mai are nimic de pierdut.

-Mitul meu e în funcție de talentul creatorului, prostule! sticliră colții lungi și albi, completând magia sinistră a ochilor roșii ce îl fixau fără să clipească. Robert Eggers a făcut un Nosferatu necomercial: iar povestea aia e plagiată fără rușine după a mea, a primit văduva lui Stoker munți de bani din acest motiv. Guillermo del Toro a făcut un Frankenstein necomercial. Tu ce scuză ai?

-Eu… voiam să aduc omagiu lui Ed Wood.

-Prostule, Ed Wood CREDEA în ce face. De aceea, impostura lui era încântătoare, a ta e doar jenantă. Și ce treabă am eu cu Ed Wood?

-…Am încercat…

-Și toate poveștile alea de rahat incoerente în care divagai de zici că ai băut apă după Călin Georgescu? Nu aveai suficientă narațiune în povestea mea, sau ce?

-Nu am vrut să…

-Să ce?

-Nu… nu am un răspuns. Hai cu suptul ăla, să terminăm odată, închise bărbatul ochii, dorindu-și cu sete calmul final.

-Stai că nu termini când vrei tu, termini când vreau eu. Ce plm treabă am eu cu toate AI-urile alea de toată jena? A cui e vina că tu nu știi să folosești AI, dar faci bâză de el cu aroganța prostului fudul? îi deschise creatura ochii cu gheare lungi și reci, înfigându-și privirea până în sufletul lui cât un purice.

-Suge-mă, te rog, suge-mă, murmură bărbatul pierdut. Nu merit să trăiesc.

Brusc, simți ușurare. Creatura se ridicase. Ochii roși, tăioși și reci îl priveau de foarte sus.

-Știi ceva? Te condamn la ceva mult mai groaznic. Să conviețuiești cu propria mediocritate până când moartea vă va despărți.

***

Dacă ți-a plăcut articolul, arată-ți susținerea cu o donație.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.