Frankenstein e filmul perfect

Există regizorași. Oameni care transpun o poveste în imagini și dacă îi ajută Dumnezeu, le iese ceva cât de cât coerent și urmăribil. Și există AUTORI. Oameni care iau o poveste, o filtrează prin propria sensibilitate și propriile răni, și îi dau o nouă dimensiune, iar rezultatul e ceva deopotrivă clasic și incredibil de original.

Un astfel de AUTOR e regele mexican al filmului horror, Guillermo del Toro.

Exact ca Dracula, Frankenstein e un subiect recurent, revizitat iar și iar de toată lumea și mama lor. Și exact ca Dracula, e o provocare să găsești un unghi nou și relevant. (Putem spune, de exemplu, că Dracula lui Radu Jude a găsit un unghi nou, dar de o irelevanță feroce, și e genul de film pe care uiți că l-ai văzut în două săptămâni).

Viziunea clasică, derivată direct din romanul excepțional al lui Mary Shelley, e a savantului care învinge moartea creând un monstru fioros, de o inocență cuceritoare, un monstru blând care nu realizează cât e de înfricoșător pentru alții, în timp ce savantul însuși evoluează într-un monstru în esență, căutând să-și nimicească creația.

În viziunea lui del Toro, această paradigmă se aplică perfect relației tată-fiu.

Îl descoperim pe tânărul Victor Frankenstein, torturat fizic și emoțional de tatăl său obsedat de perfecțiunea care trebuie să însoțească acest nume (și tatăl e Charles Dance, care ne-a arătat toate nuanțele cruzimii paterne în rolul lui Tywin Lannister din Game of Thrones, și găsește noi nuanțe aici). Practic, a fi tată în viziunea lui Frankenstein senior e să îți sfărâmi emoțional fiul pentru fiecare moment de neputință sau eroare.

Dar nici tatăl, în eminenta lui aroganță de medic, nu e scutit de greșeli. Pacienta pe care nu izbutește să o salveze e chiar Claire, soția lui și mama lui Victor. Atunci, Victor face un jurământ: să învingă moartea.

Oscar Isaac (Victor) oferă o performanță impresionantă în rolul savantului genial, torturat de demonii propriei copilării. E deopotrivă carismatic și repulsiv, damnabil și demn de milă. Modul în care creează un device prin care reanimează temporar o jumătate de cadavru e umor negru gotic clasic del Toro style, contrapunctat cu indignarea britanică simandicoasă a colegiului regal al medicilor, care îl dau afară cu șuturi. Șuturi britanice simandicoase, nonetheless.

Dar Victor își găsește un sponsor și un susținător în persoana patronului unor fabrici de arme, Heinrich Harlander, interpretat cu carisma și accentele de sadism specifice de fascinantul Christoph Waltz. Și, pentru că suntem într-un film semnat de Guillermo del Toro, Harlander îi găsește lui Victor un superb turn gotic întunecat, misterios și fioros, izvor nesecat de imagini numai bune de pus pe Pinterest cu hashtagul #deltoro #aesthetics.

Problema apare cu o vizită din partea fratelui mai mic al lui Victor, William, și a logodnicei acestuia, Elizabeth (interpretată de Mia Goth). În cel mai oedipian mod cu putință, del Toro a distribuit-o pe Mia Goth în ambele roluri, cel al mamei lui Victor și cel al femeii de care se îndrăgostește la prima vedere. Dar prioritatea mamei sale a fost mereu tatăl său, iar prioritatea lui Elizabeth este logodnicul ei, William. Bazează-te pe del Toro să îți sfâșie sufletul cu bisturiul, tăind mereu acolo unde doare mai tare.

Gelos și nerăbdător când își vede protejatul irosind timp cu Elizabeth în loc să se țină de treabă: Harlander îl amenință că îi taie finanțarea. Apoi îl duce pe un câmp de luptă plin de cadavrele soldaților căzuți la datorie. Și avem o nouă scenă de umor negru de tip del Toro: când Victor face casting de părți ale corpului rămase intacte, examinând un cadavru după celălalt.

Din nou, bazează-te pe del Toro să exploreze o situație macabră până în cele mai sinistre detalii și să le infuzeze cu umor de spânzurătoare autentic mexican.

Din părți ale corpului atent selecționate ca boabele de cafea dintr-o reclamă Jacobs, Victor creează un corp uman întreg și, pe etapa finală în care își pune în mișcare mașinăria să-i insufle viață, are un ultim schimb de replici înfocate cu Harlander, cu care reproduce modelul toxic de relație pe care a avut-o cu propriul tată. Harlander îi dezvăluie că are sifilis terțiar și cere să îi fie transplantat creierul în noul corp, promițându-i lui Victor toată averea lui. Victor refuză, pentru că sifilisul terțiar a atacat deja creierul și va infecta un corp sănătos. Argument valid medical, dar reflectarea cinismului orb la nuanțe care ne face să înțelegem că Victor a devenit propriul său tată.

Relația tată abuziv – fiu umilit și strivit e cea care definește evoluția legăturii dintre Frankenstein și monstrul său, interpretat cu grație, expresivitate fizică infinită și extremă vulnerabilitate emoțională de Jacob Elordi. Exact ca tatăl său, Frankenstein își tratează fiul ca pe un monstru, îl învinuiește pe el de toate eșecurile, și, făcând asta, devine un monstru el însuși.

Frankenstein e un film de două ore și jumătate, pe care nu le simți trecând. Frumusețea vizuală izbitoare a fiecărui cadru, specifică filmelor lui del Toro, suspansul necruțător, miza emoțională intensă și accentele profund personale rezultă în poate cea mai bună versiune a lui Frankenstein creată vreodată. Iar muzica lui Alexandre Desplat, discretă și totodată bântuitoare, completează această poveste veche care devine nouă și universal valabilă, în relatarea unui AUTOR.

***

Dacă ți-a plăcut articolul, arată-ți susținerea cu o donație.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.