În 2006, The Devil Wears Prada a fost unul dintre filmele mele preferate. Eram eroina, basically. O fată deșteaptă rătăcită în lumea superficială a revistelor lucioase. Dar eu aveam noroc, nimeni nu m-a tratat atât de abject cum a tratat-o Miranda pe Andy în prima fază a relației lor. Făceam reportaje narative și interviuri spectaculoase, și eram greu de înlocuit cu pițipoance care nu știau să lege două fraze.
Dar micile răutăți și marile orgolii din industria glossy, aparențe strălucitoare și esență ”să mai vindem niște bulendre” sunt aceleași peste tot, de aceea am râs la The Devil Wears Prada cu acel râs de insider care trece de poante și context și înțelege satira profundă la adresa breslei. Revista lucioasă e pentru jurnalism cam ce e romanul siropos de budoar pentru literatură. Vax absolut, dar se ia în serios ca și cum era cel puțin de Pulitzer. Trebuia să te iei atât de tare în serios, dacă voiai să te ia în serios publicul și advertiserii, cei care plăteau 3.000 de euro pe două pagini de reclamă.
Apoi a apărut internetul. Și lumea vanitoasă și superficială a revistelor glossy s-a prăbușit în cap peste noapte, iar redactorii plătiți cu 1500 – 2000 euro au acceptat joburi modeste pe 4000 de lei la agențiile de știri.
Și acesta e subiectul pe care The Devil Wears Prada 2 își propune să îl abordeze. Ce se alege din ceea ce a fost odinioară o instituție (pseudo)-culturală, după ce internetul și contentul lui gratuit dau iama în bugete și nimeni nu mai cumpără reviste?
Un lucru pe care filmul îl surprinde încă din prima scenă, cea în care Andy Sachs, personajul lui Anne Hathaway, ia un premiu pentru jurnalism ”la o publicație serioasă”, exact în momentul în care întreaga ei echipă e concediată prin SMS, e aproximativitatea valorii. În vremurile bune de altădată, un job avea o logică. Aveai rezultate, erai promovat; erai ineficient, erai concediat. Acum, profesioniști ireproșabili își pierd posturile dintr-o hachiță de moment și nimic nu durează.
Valorezi exact cât valorează ultima ta boroboață pe internet.
Andy are un speech revoltat la gala la care e premiată, ajunge virală și primește oferte de joburi. În același timp, fosta ei șefă, Miranda Priestley (Meryl Streep) promovează în fosta ei revistă de top, Runway, ajunsă între timp un site web, un brand despre care se dezvăluie după publicare că avea condiții neetice de producție (sweatshops) și devine brusc ținta urii și furiei online. Chit că ea avusese propriul ei sweatshop la propria ei revistă, ani în șir, și asta nu îi afectase cu nimic reputația.
Personajul anacronic creat cu deosebită măiestrie de Streep inspiră iritare și milă în același timp. O femeie care a decis decenii în șir tot ce se întâmplă în modă e forțată brusc să conștientizeze că nu mai înțelege nimic din trendurile zilei. Încă afișează, la prima vedere, aroganța care a consacrat-o, dar detectezi extrem de ușor vulnerabilitatea și panica de profunzime. Șeful ei, patronul revistei, nu mai are niciun fel de respect pentru ea, angajează oameni fără să o anunțe și o umilește verbal fără menajamente pentru scandalul cu brandul buclucaș.
Comedia e în acest paralelism între ședințele Runway de azi și cele de acum 20 de ani. Dacă, în trecut, își desființa angajații cu un singur one liner de o cruzime nimicitoare, acum are o asistentă care o dăscălește nonstop ce să NU spună, să nu ajungă iar ținta urii online.
Aparent, aprobarea mulțimii e standardul suprem care guvernează tot ce a mai rămas din presă, lucioasă sau nu.
Cumva întristător e faptul că, în momentul în care intră în biroul Mirandei, Andy redevine un cățeluș bătut scâncind după aprobare. Întristător, dar accurate pentru mulți people pleasers. Și Miranda îi taxează atitudinea pretinzând că nu știe cine este. Din nou, întristător, dar din nou, accurate. Prima lor sarcină comună e să facă damage control cu advertiserii. Și pe post de executiv la Dior, dăm de al treilea personaj iconic al primului film, Emily (Emily Blunt). Spre deosebire de Andy, Emily își manifestă fățiș resentimentele și ostilitatea. Cere cu tupeu o cantitate uriașă de reclamă gratuită pentru continuitatea colaborării. Și, surpriză, Miranda nu îi opune niciun fel de rezistență. Dar se răzbună pe Andy, pe care o lasă în drum, să ia metroul.
Miranda ar fi extrem de ușor de detestat, dacă interpretarea lui Streep nu ar conține toată angoasa și confuzia unui fost monstru sacru care a fost adulat de când se știe, care vede cum rămâne în urmă și nu poate face nimic să oprească asta, care se zbate în gol ca peștele pe uscat într-o lume din care înțelege din ce în ce mai puțin.
Dar salvarea ei e, din nou, Andy. Andy care își pune toate pilele la bătaie să obțină interviu cu femeia momentului: Sasha Barnes (Lucy Liu), soția milionară divorțată a unui Elon Musk wannabe. Interviul e un succes, revista revine în grația fanilor, scandalul cu sweatshopul e uitat ca și cum nu s-a întâmplat niciodată.
Și exact în momentul când Miranda urmează să fie promovată, patronul moare, iar trustul de presă e moștenit de fi-su, un agarici clasic cu zero stil, care își aduce o gașcă de analiști financiari, iar aceștia taie la sânge tot bugetul revistei și îi spun sec Mirandei să folosească AI, că e mai ieftin. S-o vezi pe diva supremă călătorind la renumita săptămână a modei din Milano cu un bilet la economy, înghesuită lângă un gras care halește cu bale dintr-un burger e deopotrivă infinit de hazliu și foarte, foarte trist. E evident că gloria trecutului e dusă și că nimic nu o poate aduce înapoi.
Dar fostul soț al lui Lucy Liu, Elon Musk wannabe (e atât de enervant personajul, că am uitat cum îl cheamă și mi-e lene să-l gugălesc) e acum combinat cu Emily și decide să cumpere Runway pentru ea, s-o înlocuiască ea pe Miranda. Asta e partea din film care mi-a plăcut mai puțin. Detaliul telenovelistic care îl pune pe personajul negativ masculin să se combine obligatoriu cu personajul negativ feminin, să îi urâm împreună. Dacă Emily găsea orice alt bogătaș dispus să investească în ea, sau își investea ea economiile personale să cumpere Runway, ar fi fost mai firesc.
Evident, revista și trioul Andy – Miranda – Nigel (Stanley Tucci) sunt salvate de Sasha (Lucy Liu), care n-o să-l lase pe boul de ex-bărbatu-su să distrugă o publicație de suflet pentru ea, și totul se termină cu bine, chit că, după cum o punctează Miranda resemnată, nu se știe cât va dura acest bine.
Probabil până la următorul scandal cu un brand neetic, despre care nu ai cum să știi că e neetic dacă n-a lucrat mă-ta femeie de serviciu la ei.
Finalul fericit convențional nu anulează criza profundă a valorilor, goana superficială după aprobare și tragismul condiției unor oameni conștienți că, în 2026, nu mai au puterea să dea tonul, cel mult să se milogească cu basca în mână pentru un loc la masă.
Și din acest punct de vedere, pot spune, The Devil Wears Prada 2 e mai profund decât a fost primul film, în toată perfecțiunea lui stilistică și comedia lui infinit citabilă și meme-abilă.
***
Dacă îți place ceea ce citești, inspiră-mă cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Ce le-a fătat mintea
Sh*t They Say