În viața mea reală, am tehnici imbatabile de distanțare față de văicăritorii și bocitorii profesioniști, pentru că ultimul om pe care am fost dispusă să-l ascult căutând un motiv de dramă și nemulțumire chiar și atunci când totul mergea minunat a fost mama. Da, sunt oameni care par să își investească toată energia în ”ce subiect de reproșuri găsim și azi?” Dacă nu e ceva nou, sigur e ceva de acum 10 sau 20 de ani. De parcă le-ar fi teamă că, în ziua în care se declară a fi ok, pățesc ca Faust: vine Mefistofel și îi duce în iad.
Dar online, nu ai cum să-i eviți. Mă rog, ai avea cum, dacă le dai block pe bandă rulantă; dar nu am atâta ambiție. Oameni sănătoși, adeseori în situații financiare decente, adeseori în joburi ok, adeseori în relații cu parteneri cărora nu ai ce să le reproșezi, caută motive stupide de văicăreală pentru că, aparent, un exercițiu de recunoștință de tipul „mulțumesc, Dumnezeule, că mi-ai pus la dispoziție toate instrumentele necesare pentru a pescui, și nu am nevoie să-mi aduci peștele pe tavă, mi-l aduc eu” e tare dificil.
În contrast cu toți acești adulți care își irosesc viața văicărindu-se, e un copil ca Oleksandra Paskal. O mică gimnastă din Ucraina, extrem de talentată. Dar, cum Ucraina e atacată criminal și abuziv de rusia, spațiul în care se antrena Oleksandra s-a nimerit printre țintele bombardate de Putin în Odessa, iar fetița și-a pierdut un picior. Povestea s-ar fi putut opri aici. Dar Oleksandra a hotărât să meargă mai departe. Cu o proteză în locul piciorului lipsă, a continuat să participe la campionate și să își adjudece medalii. În interviuri, spune că își dorește să ajungă campioană olimpică.
Da, un copil mutilat de război refuză să lase agresorului ultimul cuvânt în privința viitorului său. Acesta e genul de om pe care îl admir. Genul de om care luptă pentru viitor, pentru că a se retrage să-și lingă rănile în peșteră i se pare nedemn.
De câte ori îmi apare Oleksandra pe feed, pe social media, îi trimit o inimioară și un gând plin de iubire, însoțit de regret că nu am ce face mai mult pentru ea. Un copil de nouă ani, mai înțelept și mai temerar decât o masă amorfă de adulți cu setarea bocet, mi se pare o lecție ambulantă pentru noi toți.
Viața nu e dreaptă. Se întâmplă să iei țeapă de unde te așteptai mai puțin. Se întâmplă să investești în oameni care te dezamăgesc. Se întâmplă ca omul cel mai competent să fie cel lovit de tun, pentru că unde e potențial mult, e invidie cel puțin la fel de multă. Dar un copil de 9 ani ne învață pe toți ce e cu adevărat important: arta de a cădea în picioare. Chiar și atunci când unul dintre ele e o proteză.
Când începe o nouă zi, iar tu deschizi gura să te mai vaieți de ceva, gândește-te că undeva, într-o țară în care ziua de mâine nu e sigură, un copil de 9 ani cu un picior lipsă e deja într-un antrenament epuizant, de minimum două ore. Și că viața nu-ți datorează perfecțiune, așa cum nici tu nu oferi perfecțiune nimănui. Ba aș completa: văicăreții sunt cei ce nu iau în calcul niciodată varianta de a oferi ceva cuiva. Ei trebuie doar să primească și să facă nazuri legate de ceea ce primesc.
Dați follow Oleksandrei Paskal. Urmăriți un copil care, dacă nu are undiță să pescuiască, își face. Fiecare medalie a ei presupune efort de nedescris. Și totuși, fata merge înainte. Dacă nu consideri că ai ceva de învățat de la ea, nu știu ce să-ți spun.
***
Dacă îți place ceea ce citești, inspiră-mă cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say