Azi, plănuiam un Club al Filmelor Vechi, cu John Wick 2. Dar un cititor mi-a trimis o donație consistentă și o rugăminte să fac un review filmului Babygirl, și cum acesta e comportamentul pe care doresc să-l încurajez pe 2025, ieri seara am fost la cinema să văd filmul, și iată și articolul.
Dacă toate aceste filme horror de mare succes din ultima vreme m-au teleportat înapoi în anii 80, era firesc să renască un alt gen specific acelei perioade: thrillerul erotic. Și subiectul preferat al thrillerului erotic: adulterul care te face să îți pierzi mințile de plăcere.
Recunosc, eu nu aveam absolut niciun chef să văd Babygirl, pentru că poveștile cu femei submisive, fie că vorbim de A Dangerous Method, The Piano Teacher sau 50 Shades of Grey mi s-au părut întotdeauna pretexte intelectuale de a oferi material de labă publicului prea snob să intre pur și simplu pe Pornhub să descarce tensiunea inghinală. Pentru mine nu ar fi fost material de labă, pentru că kinkul meu dintotdeauna a fost să domin eu în dormitor, și când văd femei lingând cizmele partenerului, îmi moare libidoul pe trei săptămâni.
Slavă domnului, Babygirl nu e doar despre asta, și, oricum, e scris, regizat și produs de o femeie, Halina Reijn, prin urmare, e mai degrabă povestea autoasumării propriei senzualități, decât o lăbăreală gratuită creată doar să necheze în călduri gigelimea în sală.
Nu spun noutăți când afirm că societatea nu e foarte deschisă în privința senzualității feminine. Orice diversiune și abatere de la normă e pedepsită cu epitete de tipul „zdreanță”, „ștoarfă” și „petardă”, în general de la specimene care ele însele ar coțăi orice, dar asta nu îi face și pe ei „zdrențe”, „ștoarfe” și „petarde”. E ușor să ajungi laa 40 – 50 de ani, vârsta personajului lui Nicole Kidman, fără să știi ce îți dorești cu adevărat și ce te duce la orgasm. Iar când încearcă să-și comunice nesigur și ezitant fanteziile, soțul (Antonio Banderas), nu pare deloc receptiv. Stilul lui e amorul latino cu contact vizual și corason espinado, și nu sesizează deloc că, după ce se termină partida, nevasta fuge în altă cameră să se masturbeze pe un roleplay.
Personajul lui Kidman, Romy, e directoare de firmă, are tot succesul și toată autoritatea la care poate visa, dar când intră pe ușă un intern drăguț și obraznic, care o salvează pe stradă de un cățel nărăvaș, Romy își descoperă latura masochistă. Ce mi se pare superb dozat e cât de dificil îi e de fapt să-și îmbrățișeze această nevoie. Dansul de un pas înainte și doi înapoi pe care îl interpretează cu frumușelul Sam (Harris Dickinson), jena extremă a tentativelor lor inițiale de a fi BDSM într-o cameră ieftină de hotel, diferența între fantezie și realitate, totul conferă o autenticitate înduioșătoare poveștii.
Iar când în sfârșit găsesc numitorul comun, iar Romy are primul orgasm răvășitor din viața ei, după care izbucnește într-un plâns sfâșietor, ți se topește inima.
Evident, viața e complicată, pentru că Samuel e mic, imatur și pripit în gesturi, iar Romy are reacții contradictorii. Face o criză teribilă de furie când vine acasă și îl descoperă pe Samuel în vizită, discutând amabil cu familia ei – citat cultural din filmul care a pus thrillerul erotic pe hartă, Atracție fatală. Dar face o criză de furie și când află că Samuel are o iubită chiar la ea în firmă, cu care are o relație normală, non-BDSM. Ar vrea să trăiască în paralel viața de soție, mamă și șefă perfectă, și o viață în care ea e singura iubire a acestui puștan. Evident că treaba nu e simplă, și odată ce băiatul descoperă cum o poate controla umilind-o, va abuza repetat de această putere.
Kidman face un tur de forță actoricesc. E incredibil de frumoasă, de senzuală, de vulnerabilă, de lihnită erotic și de curajoasă. Are un mod atât de autentic de a reda lupta personajului cu propriile kinkuri, încât părăsești sala cu o altă înțelegere a masochiștilor de pretutindeni. Antonio Banderas, în rolul soțului care învață treptat să rezoneze cu acest animal nesățios care e propria lui nevastă, o secondează cu un mix perfect de furie amuzantă și confuzie și mai amuzantă.
Și când te gândești că în anii 80, cei care au inițiat genul thrillerului erotic, Banderas și Kidman ar fi fost protagoniștii nărăvași ai scenelor de amor torid și incendiar!
O poveste de dragoste între parteneri de vârste diferite e un subiect complicat. Pe care Halina îl tratează cu umor, cu dinamism și cu o adorabilă lipsă de patetism. Dar mă bucur din suflet, că, în sfârșit, regizori femei fac filme despre dorințele intime și traseul spre plăcere al unor femei. Chiar dacă nu ești tu personal masochistă, și nu ai linge lapte dintr-o farfurioară pentru nimeni, ÎNȚELEGI.
Și da, absolut toate am plâns la primul orgasm. Dar numai o femeie regizor are de unde să știe asta.
***
Nu îmi place masochismul, dar sunt ahtiată după cafea. 😀
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Sh*t They Say