Cam la doi ani, se găsește altă grupare radicală de masculi proști și javre – adică exact categoria cu care nimeni nu face amor din proprie inițiativă – să mai lanseze câte o campanie iritantă despre interzicerea avortului. Dar cum tagline-ul ”Suntem proști și javre și nu ne tufe nici mama” sună antimarketing, o ambalează enervant în grija față de viață.
De fiecare dată, se impune aceeași întrebare: Cum se manifestă grija ta față de viața care există deja? Gem casele de copii de prunci nedoriți, abandonați, pradă interlopilor și traficului de persoane, de droguri, de organe. De viața asta cine are grijă?
Era ceva popă acum câțiva ani care construise din banii lui un căsoi într-un sat, unde adunase mai multe mame singure sărace și pe copiii lor. Pariez că mamele sărace plăteau cu toată munca lor agricolă neplătită cazarea și masa, deci omul nu ieșea în pierdere, dar orișicum: să zicem că oferea casă și mâncare unor copii amărâți, făcea ceva pentru viață. Dar când văd gigei 100% inutili, care nu fac nimic pentru nimeni, guițând la femei să nască copii pe care nu respectivii gigei îi vor întreține, înțeleg brusc ura de clasă. Că pe ăștia nu-i scuză nimic în ochii mei.
Pentru mine, singura dimensiune interesantă a moralei este: în ce măsură îi ajută pe oameni să aibă vieți mai bune. Mă piș cu jet pe o morală care condamnă femeile la eforturi și chinuri pentru care nu sunt pregătite, doar pentru că uterul e la ele. Toată copilăria, m-am simțit pedepsită că exist, pentru că maică-mea nu avea vocație maternă nici cât negru sub unghie și îmi scotea ochii cu sacrificiile ei de dimineața până seara. Pe atunci mă întrebam ce rahat sacrificase, pentru că toți colegii mei de clasă aveau vieți mai bune decât a mea. Când am ajuns majoră, am înțeles: sacrificase libertatea personală pentru că gura lumii o măcănise să se apuce de reproducere. Și singurul vinovat pentru asta am fost eu. TOATĂ COPILĂRIA.
Lecția importantă pe care am învățat-o din asta e că misiunea mea e să fac awareness: Mămicia nu e pentru toată lumea. Unele femei nu au nicio treabă cu implicarea pe care o presupune rolul de mămică și ghiciți ce, e ok. Așa cum unii bărbați nu au nicio treabă cu implicarea pe care o presupune rolul de tătic. Dacă forțezi aceste două categorii sociale la împuire, apar copiii chinuiți cu experiențe tragice.
Dați-vă jos din capul femeilor și lăsați-le pe ele să decidă: dacă vor copii, când îi vor și ce resurse au la dispoziție pentru asta. Un om cu minimum de responsabilitate planifică un pic treburile, pentru că un copil înseamnă 18 ani de efort, zi de zi. Presupunând că dai viață unui om pe care-l pregătești pentru succes, nu încă unui ratat.
Grija pentru viață presupune grija pentru ce îi dai să mănânce, cu ce îl îmbraci, la ce școli îl trimiți, cum îl educi, cum îți împarți timpul să poți munci să plătești toate astea și totodată să fii acolo și să-l poți îndruma.
Iar dacă o femeie stabilește că nu are toate aceste resurse la dispoziție acum: E EXCLUSIV DECIZIA EI DACĂ FACE SAU NU COPII, DACĂ ȚINE SAU NU SARCINA.
În special în România, generațiile anilor 70 și 80 au experimentat efectele vestitului decret 770 al lui Ceaușescu, care trata femeia ca pe animal fătător. S-a murit în chinuri, pentru că niște idioți credeau că pot lua decizii pe uterul tău. Pe viața ta, pe viitorul tău, pe bugetul tău.
Cine vrea copii, e liber să-i facă. Cine are preocupare pentru viață, are buluc de copii deja născuți pe care să-și exercite grija.
Aș interzice prin lege bărbaților să mugească legat de uterele femeilor. Nu ai unul, nu știi cum e, taci în morții mă-tii. Da, exact așa ar suna legea. 😀
Vreți sporirea populației? Condiții economice mai bune, depășirea perioadei de recesiune și a războaielor din vecini, stabilitate financiară și discutăm. Nu, presiunea unor boi nu mă va face vreodată să mă împuiesc, mai ales că respectivii boi nu contribuie material nimic la creșterea copilului. Cât timp nu se hrănește cu speechuri despre morală, taci în morții mă-tii.
Fără poveste multă: DA, subscriu 100%.
Mulțumesc.