Un simplu accident (It Was Just An Accident) al iranianului Jafar Panahi e câştigătorul premiului Palme d’Or la ediţia din acest an a Festivalului de la Cannes; şi nu e o victorie întâmplătoare. Se poate spune că e o decizie politică? Da, cu tendinţele extremiste şi dictatoriale care răsar în ultima vreme chiar şi în ţări cu tradiţie democratică, Un simplu accident e un semnal de alarmă necesar şi foarte, foarte actual. Dar e totodată o decizie artistică, pentru că filmul lui Panahi, realizat pe furiş, în spaţii izolate, de un regizor care a avut imensul ghinion de a se naşte un spirit liber într-o dictatură nemiloasă, şi care a făcut închisoare şi a îndurat multiple persecuţii pentru critica lui la adresa totalitarismului – filmul lui Panahi, cum ziceam, e de un minimalism şi de o simplitate care pun în evidenţă o poveste sfâşietoare şi, totodată, o dilemă morală, într-o naraţiune de un suspans care te ţine lipit de ecran.
Ca în orice thriller care se respectă, începutul e dulce. O familie merge acasă cu maşina, seara. Pe bancheta din spate, fetiţa ţopăie pe muzică pop. Distras pe moment, tatăl calcă un câine. Şi când fetiţa reacţionează empatic şi vocal la moartea animalului, Jafar ne defineşte cuplul de pe scaunele din faţă cu trei replici cheie. Mama: ”A fost un simplu accident” și ”Așa a vrut Dumnezeu”. Tatăl: ”Câinele s-a aruncat în fața mașinii”.
Moartea unei ființe vii este expediată cu trei clișee preferate ale agresorilor dintotdeauna: Nu e mare lucru, se mai întâmplă rahaturi. Și responsabilitatea o poartă Dumnezeu, că el ne ghidează pe toți. Respectiv: e vina victimei. Trei eschive care maschează incapacitatea de empatie, care diferențiază binele de rău.
Realitatea într-un regim dictatorial este că, după ce ai fost torturat la închisoare, există șanse să te întâlnești întâmplător cu persoana care te-a torturat. Ce faci atunci?
În micul atelier auto unde ajunge familia noastră, pentru că mașina necesită reparații minore, lucrează Vahid, fost prizonier politic. Acesta e într-o discuție cu mama la telefon (când aude mersul care în mod vizibil îl cutremură din toate încheieturile. Apoi aude și vocea. Și are o revelație: bărbatul care a intrat în atelier e chiar ofițerul care l-a abuzat cât timp a fost la închisoare. Prizonierii politici au fost legați la ochi, dar bocănitul protezei și timbrul vocal îl proiectează mintal înapoi în captivitate.
Reacția lui Vahid e viscerală și violentă: se ferește să nu aibă contact direct cu fostul său agresor, apoi îl urmărește până acasă, iar a doua zi, când îl prinde singur, îl răpește și îl duce în deșert, să-l îngroape de viu. Dar bărbatul neagă vehement că ar fi ofițer, și că ar fi ofițerul care l-a agresat, până în punctul în care îi stârnește îndoieli.
Atunci, Vahid decide să caute alți prizonieri politici torturați de același individ, să îl ajute la identificare.
Grupulețul care se creează e de un pitoresc și un umor ce-ți aduce aminte în anumite momente de eroii lui Emir Kusturica; dar, printre situațiile comice, Panahi recreează, din poveștile și amintirile lor, experiența crâncenă a închisorii. Trauma e colectivă, dar reacțiile sunt puternic individualizate, de la pledoaria pentru iertare și omenie a fotografei Shiva, și până la monologul furibund al lui Hamid, care îl recunoaște imediat pe agresor și cere să fie omorât pe loc, pentru că „îi ucizi sau ești ucis de ei”.
Și totuși, în certuri și răzgândiri, grupul ezită. Oricâtă sete de răzbunare ai avea, dacă nu ești un criminal, e teribil de greu să iei viața unui om. De asta, pare să spună Panahi, binele nu are nicio șansă în fața răului: binele are scrupule, milă, empatie. În loc să acționeze prompt și calculat, se complică în raționalizări, dus la spital nevasta captivului, căreia îi vine rău, cumpărat cadou pentru fetița captivului. E teribil de greu să comiți o crimă, chiar și justificată, când nu e felul tău de a fi.
Deși, tehnic, e povestea unor oameni care se plimbă de colo-colo într-un van, certându-se, dozajul perfect de umor, explorare psihologică a traumei și peripeții de moment te ține captiv, chit că intuiești all along că nu-l vor omorî. Dar finalul – pe care nu-l voi spoileri, pentru că, spre deosebire de Cravata galbenă, aici chiar am avea ce spoileri – interpretabil și totodată înfricoșător, e cireașa de pe acest tort al torturii. Panahi face un job excelent din a te transpune în mintea și sufletul foștilor prizonieri, și, trăind ficțiunea din perspectiva lor, fiecare posibilă interpretare a încheierii îți face stomacul să se strângă.
Un simplu accident e încă în cinematografe și ar trebui prescris pe rețetă pentru toții cei ce visează la viața în dictatură.
***
Dacă ți-a plăcut articolul, arată-ți susținerea cu o donație.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say