Amintiri cu Alex Ştefănescu

Acum zece ani, aveam o carieră literară înfloritoare. Lansasem Dona Juana, bestsellerul meu care a epuizat două tiraje – iar asta e mare lucru în România de acum zece ani, unde a avut loc, total neironic, următoarea conversaţie pe Facebook:

-Felicitări, foarte frumoasă lansare, o aşteptăm pe următoarea!

-OK, dar cartea cum ţi se pare?

-Ah, n-am cumpărat-o, eu zic doar de lansare.

Între timp, văd că publicul s-a educat, se vând cărţi în 3-4-5 tiraje, ceea ce e cool, dar rămâne problema relaţiei autor – editură, şi anume: 7 – 10% procent din vânzările volumului revine autorului, şi, de banii ăştia, 99% din edituri nu fac absolut nimic să te promoveze, tu trebuie să te milogeşti cu basca în mână de toţi criticii şi de toate celebrităţile pe zona de carte.

Evident, dacă stai bine cu banii, negociezi şi plăteşti, dar eu, pe atunci, nu stăteam bine cu banii. Şi totuşi: cât de nedrept să dai tu, autor, bani să fii băgat în seamă, cât timp tu iei 7 – 10% din încasări. Când îi iei.

Singurul care nu era aşa era Alex Ştefănescu.

I-am scris pe Facebook, rugându-l frumos să-mi dea o adresă să-i trimit cartea. M-a întrebat dacă pot ajunge în centru a doua zi. Lucram în zona centrală, da, puteam ieşi să ne vedem, aveam pauză de prânz.

Mi-a dat întâlnire la un restaurant numit Pescarul, aflat vizavi de Teatrul Naţional. Un restaurant foarte vechi, cu vibe vintage, amenajat şi decorat ca în 1970. Probabil că se ducea acolo încă din tinereţe şi se vedea la o ciorbiţă de peşte cu somităţile literare ale vremii.

De cum am intrat în restaurant, toate doamnele chelneriţe – de etate considerabilă şi ele, iar asta mi se pare cool, îmi plac firmele care nu ţin neapărat să aibă numai tinerele de 20 de ani, în fustă scurtă – cum ziceam, toate doamnele au venit să-l salute cu un zâmbet larg, să-l întrebe ce mai face şi cum mai e cu sănătatea. Genul ăsta de primire călduroasă indică faptul că acel client e de-al casei, şi că e mereu amabil şi respectuos, şi probabil, şi generos la bacşiş.

Farfurii de porţelan şi tacâmuri frumos ornamentate, ca pe vremea bunicii; mâncare delicioasă, gătită cu o dragoste care probabil îi era rezervată lui Alex Ştefănescu, că eu treceam pe acolo prima oară în viaţa mea. Şi da, la un restaurant cu specific pescăresc VREI, mai mult decât oriunde în altă parte, să te placă personalul.

I-am dat cartea. M-a surprins: mi-a dat la schimb o carte a lui, „Cum te poți rata ca scriitor”. Am râs și l-am întrebat dacă încearcă să-mi transmită subliminal ceva. A răspuns că întâi trebuie să citească cartea, apoi va transmite tot ce are de zis.

După aceea, două ore și jumătate, mi-a creat din vorbe o veritabilă frescă a vieții culturale din Bucureștiul ultimelor patru decenii. Mi-a povestit despre scriitori talentați, despre scriitori netalentați, dar cu ifose și ego cât casa, despre politicieni cu pretenții de scriitori și despre critici mai vechi și mai noi.

La final, mi-a zis doar atât:

-Pe mine nu mă interesează găștile literare. Mă interesează un singur lucru: dacă o carte e bună sau proastă. Fac această meserie dintr-un singur motiv: iubesc literatura mai presus de orice.

La final, am încercat să cer eu nota. Pentru că era o întâlnire profesională în interesul meu. S-a uitat la mine vizibil jignit și a întrebat:

-Arăt atât de bătrân și de neputincios, că nu pot plăti o masă la un restaurant?

Nu m-a lăsat să cotizez nici măcar la bacșiș, care, într-adevăr, era foarte generos. Mi-a zis:

-Te rog, nu-mi lua plăcerea de a mă simți bărbat.

În două săptămâni, a apărut nu mai țin minte în care revistă o recenzie plină de entuziasm a lui Alex. Atât de entuziastă, încât am publicat-o ca postfață la ediția a doua.

L-am sunat.

-Mulțumesc frumos, nu știți cât de mult mă ajutați.

-Cum am zis, mă interesează un singur lucru. Să fie bună cartea.

Rar mi-a fost dat să întâlnesc, de-a lungul vieții, o persoană atât de straightforward, fără condiții ascunse, fără aroganțe – chit că, având în vedere cariera lui monumentală, măcar ar fi avut de ce – fără snobisme, fără „dar a cui ești tu”.

Evident că, după ce Alex Ștefănescu mi-a dat girul calității, au venit o grămadă de alții să se temenească la mine. Alții care mă ignoraseră cu superioritate înainte de Alex Ștefănescu.

Apoi, am păstrat o amiciție telefonică, punctată din când în când de evenimente literare la care mă chema să vorbesc și să citesc, pentru că îmi aprecia simțul umorului.

S-a supărat pe mine prin 2018, când m-a întrebat când scot următoarea carte, și i-am explicat cât de frustrantă e piața de carte din țara asta, și cât de mult te chinui de unul singur, să te promovezi, și cum vezi doar bănuți de semințe în urma muncii tale.

-Dacă făceam munca asta pentru beneficii materiale, îmi spunea el, acum eram miliardar. Dacă ceream bani de la toți scriitorii tineri care aveau nevoie de promovare, pentru că nu-i băga nimeni în seamă, eram mai bogat decât Țiriac. Tu trebuie să scrii cărți.

-Poate că o să le scriu la un moment dat, când o să am timp să le autoeditez.

-Nu înțeleg scriitorul care vede cărțile ca pe o afacere.

Și mi-a trântit telefonul în nas. Adevărul e că, dacă gândea tranzacțional, mi-ar fi putut cere bani atunci, în 2012.

Și adevărul e că dacă mi-ar fi cerut, i-aș fi dat.

***

Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici. Pentru donații de 50 de euro sau mai mult, îmi poți propune tu un subiect. Pentru donații de 25 de euro sau mai mult, poți propune o poezie pentru cele 365 de zile de poezie.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.