Ce ziceaţi voi că preferă Dumnezeu, mă?

Ideile proaste sunt extrem de enervante. Dar nici pe un sfert atât de enervante ca ideile parţial bune, executate absolut stupid şi neinspirat.

E o idee bună să protestezi împotriva acestei futilităţi luxoase care e Catedrala Mântuirii Neamului. Poţi alege 75.000 de unghiuri percutante, valabile, 75.000 de argumente care să aibă logică şi bun-simţ. Şi pe care lumea să le asculte şi să zică: da, băi, ce dreptate are ăsta.

Mai ales că nu trebuie să răstorni opinia publică cu cântecul ăsta. Nu e ca şi cum ai milita pentru căsătoria gay şi ai avea de înfruntat trei milioane de idioţi care au impresia că ştiu ei mai bine cum trebuie să trăiască alţii.

În general, când întrebi, tot omul mic şi mare, sărac şi bogat, îţi va spune că e o cheltuială nejustificată, că acei bani pot fi folosiţi mult mai bine, că există carenţe în educaţie, sănătate, etc. etc. etc., nu vreau să înşir toate truismele din univers.

Deci, să scrii un cântec cu sens despre cum Catedrala Mântuirii Neamului e o risipă inutilă a banului public ar trebui să fie floricică la urechiuşă.

Şi hopa trupa Taxi.

Trupa Taxi seamănă cu o revistă lucioasă din două puncte de vedere:

A) Preferinţa pentru subiecte la modă, dar musai subiecte de zero risc, să fie siguri că toată lumea zice: da, bă, cât adevăăr, frateeeh.

B) Postere cu toate vedetele momentului.

Adică, zău.

Toate, toate, TOATE hiturile taxi sunt:

a) construite pe imaginea publică a UNEI VEDETE: ca Irina Margareta Nistor la subtitrări sau Răduleasca în clipul ăla unde lua bătaie nobil şi stoic.

b) construite pe imaginea publică a MULTOR VEDETE: două cuvinte, eşti izbibilă şi aşa mai departe.

Nimic nu ţipă nesiguranţă în forţele proprii cum o face acest perpetuu celebrity endorsement.

Partea mai tristă e că oricâtă lume bine intenţionată s-ar aduna buluc în clipurile tale, nu va masca nici o secundă absenţa absolută a unei linii melodice şi a unui, you know, cântec, as in you know, muzică.

“Muzica” de tip Taxi mi-a dat mereu impresia că se face la modul următor: îi dai o bere lui Costel, vecinul tău care ştie şi el trei acorduri, el le reia în neştire, iar tu dai drumul la monolog nenuanţat şi monocord, fără măsură, ritm şi compoziţie, singurul obligo fiind să nu taci. Să fii sigur că acoperi complet sărăcia skillurilor muzicale ale lui Costel.

OK, dar să trecem peste mărunţişurile astea şi să ne referim la ultima lor capodoperă, aia despre smerenie.

E nevoie de multă incongruenţă cu sine ca, în acelaşi cântec, să te lauzi că eşti smerit, dar să decretezi că ştii ce preferă Dumnezeu.

Dar să zicem că ai reuşit să fumezi ceva mai bun decât noi şi ţi-a apărut Dumnezeu în ciorbă. S-au aliniat perişoarele în formă de aură şi barbă şi hopa, Dumnezeu. Tu ai căzut în genunchi, cu chiu cu vai, că nici tu nu eşti tânăr şi te chinuie un reumatism. Iar Dumnezeu a scos un braţ împodobit cu mărar şi leuştean din ciorbă, te-a blagoslovit şi ţi-a zis: Fătul meu, uite, să nu rămână între noi, dar eu prefer lemnul şi spaţiile mici, Doamne-să-ajut.

Şi Dumnezeu a dispărut înapoi în adâncul ciorbei, perişoarele au revenit la locurile lor, dar tu nu reuşeşti să te ridici din genunchi, deşi îţi zbiară maţele de foame pentru că, mamă, totuşi ai o vârstă şi e greu cu sus-josul.

Şi totuşi, după ce trece efectul materialului fumat, nu te întrebi ca omul:

Sigur era Dumnezeu în ciorba mea?

Şi atunci, cum rămâne cu Catedrala Notre Dame, cu Basilica San Pietro, cu Catedrala Almudena sau cu Westminster Abbey?

Nici una din astea nu e din lemn. Şi dimensiunile sunt cele pe care le ştim.

Un simplu reality check ar fi împiedicat o tâmpenie gogonată să ne mai asasineze un pic neuronii.

 

 

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

11 Responses

  1. krantz says:

    Mi-e teamă că, la momentul construcţiei, în exemplele prezentate de tine, a fost vorba de acelaşi lucru: grandomanie şi acces la bani foarte mulţi şi nemunciţi. Luaţi cu japca de la amărîţii care trudeau cu adevărat. Şi credeau. Acolo, în spaţiul mic din chiliile de lemn. Că în alea mari nu mai era loc.
    Cît despre interpretare, fiecare artist are propriul mod de transmitere a mesajului. Care, normal, poate avea mai multe sensuri şi înţelesuri.

  2. Ana says:

    Până și metaforic dacă era să analizăm, sufletul omului e un spațiu incomensurabil.
    Lăsăm la o parte materia.
    Mesajul piesei e ca nuca în perete, compatibil cu ritmul melodic.

  3. Lorena Lupu says:

    krantz: şi care poate fi foarte prost, iar noi nu ne putem abţine să nu punctăm asta.

  4. Prost ca prost, dar a prins şi a găsit rădăcini în capul multora (“proşti, da’ mulţi”).

  5. Dorice says:

    Mă gândesc că ideea a fost să fie un mesaj cât mai ușor de ținut minte și de transmis mai departe cât mai repde. Ceva gen: scurt și la obiect. Totuși, repeatul de la finalul melodiei devine iritant după o vreme.
    La trupa Taxi apreciez totuși inventivitatea și faptul că deși n-or fi cântecele lor cele mai minunate sunt oarecum ieșite din tiparele muzicii cotidiene, în ciuda subiectelor ”la modă”.

  6. Dorice says:

    Ah! Am uitat să menționez: asocierea pozei cu versurile este genială! :)))

  7. Joker says:

    Poate ca nu e cel mai inspirat refren din cate s-ar fi putut inventa, poate ca nu e cine stie ce creatie muzicala acolo. Insa eu cred (sper ca am voie.. iertata-mi fie lipsa de smerenie) ca tema propusa e valabila, precum si ironia cu care a fost tratata.
    Sunt curios cati dintre noi/voi vom/veti simti vreo pornire interioara de neoprit sa ne/va rugam/rugati acolo, cand s-o termina. Ca asa cum a fost proiectata si cum deja se vede cum creste din (parca prea mult) fier si beton, e de-o mama si-un tata cu vecinii ei, Casa Poporului si Bulevardul Victoria Socialismului.

    Second thought: poate ca asta si meritam, (inca) o piramida de fier si beton.. in schimbul traditiei noastre de care ne-am batut joc.

  8. blogdemanelist says:

    esti lemnibiliăăăă
    ești strâmtibilăăăăă

  9. Nautilus says:

    Cică se întâlniseră Dmitri Rogozin şi Serghei Lavrov la o vodcă în biroul lui Putin.

    Rogozin dă o vodcă peste cap, îşi umflă pieptul şi declamă: – Eu sunt trimisul lui Dumnezeu!

    Lavrov gustă din vodca lui şi zice: – Calm, Dmitri Olegovici. Nu că vreau să te corectez, dar ştii că eu sunt trimisul lui Dumnezeu.

    Putin, care nici nu gustase, se încruntă: – Tăceţi amândoi, eu ştiu că n-am trimis pe nimeni, nicăieri!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: