Opt belele pe care le cunoști numai în calitate de frate mai mare

Unii se nasc singuri la părinți și mulg de la aceștia atenție, iubire și resurse până îi bagă în groapă. Alții, cum suntem eu și majoritatea cititorilor mei, avem un frate, doi sau mai mulți. Și acest lucru ne-a ocupat tot timpul, ca să-l citez pe boul de Badea.

Eu am fost fratele mai mare – știu, o să sară aici doi-trei să mă corecteze că am fost sora, dar intenția mea cu această poveste nu era să subliniez că am ciclu o dată pe lună, ci să creez acel nivel de generalitate în care să se recunoască și băieții și fetele. Deci, am fost fratele mai mare, în ideea că dacă un număr de băieți și fete ies dintr-unul și același vagin, sunt frați, și în rest, pater semper incertus.

Din punctul meu de vedere, să fii fratele cel mare a fost și este cea mai nașpa poziție, și iată de ce:

1) Când se nasc ăia mai mici, ai tăi mai au puțin și te dau la orfelinatul local 

Între timp, m-am educat că gelozia și invidia sunt neproductive și îți dăunează în primul rând ție, dar hei, la patru ani nu mă avertizase nimeni ce ilustră mooooooooie vine o dată cu nașterea ăluia mai mic.

Subit, toată lumea e atentă numai la el, de zici că e concert Metallica în fiecare zi, toți se miră cât e de adorabil, drăgălaș, pufos și dulce ca o zambilă, și tu devii brusc invizibil.

Serios, chiar le stai în drum.

Posibil ai fost și tu la fel de lugu-lugu-puiu-mic-frumos în stadiul tău de bebeluș, dar partea aia nu s-a fixat în memorie. În schimb, faptul că te-a părăsit brusc toată lumea, oooo, da.

Rămâi singur ca Britney Spears după anul 2005.

Nimeni, dar nimeni, părinți, rude, prieteni de familie, vecini, nu are chef de tine. Ești retrogradat în divizia C, undeva între trusa de unelte și hainele de ocazie, pe care nu le purtăm niciodată.

Bonus de frustrare: Dacă te întreabă cineva ceva, e, de obicei, cât de mândru ești că ai un frățior și cât de mult îl iubești. Și nu, “mă simt cumplit de singur, propun să-l băgăm de unde l-am scos” nu e o opţiune. O să te facă să pari un monstru fără inimă.

“Şi eu exist!!!” ar striga orice frate mai mare părăsit de familie, singur şi neconsolat. “Vezi cum te porţi, că avem deja înlocuitor şi e mai drăgălaş decât tine”, îi semnalizează universul.

2. Trebuie să fii un exemplu. 

Nu ştiu cum sunt alte familii, dar în a noastră, morala la adresa mea era mereu “eşti mai mare, trebuie să fii mai deşteaptă, să fii un exemplu pentru frati-tu”.

Bine, dar am cinci ani.

“Vârsta nu e o scuză”.

Concret, toată lumea se aşteaptă de la fratele mai mare să formeze o barbă de înţelept de la vârste la care încă etalează dinţi de lapte. Întregul destin al ăluia mic e pe umerii lui. Dacă el nu e un exemplu, ăla micu’ va rătăci pe calea pierzaniei, şi va muri în şanţ, în urma unei supradoze de heroină, şi totul va fi doar din vina ta, că ai fost un exemplu de cacao.

Pe de altă parte, şi asta cu “vârsta nu e o scuză” era de un dublu standard crunt. Când subiectul zilei era spartul de ferestre, vârsta NU era o scuză. Când subiectul era venitul acasă la ore la care făcea toată gaşca mişto de tine, vârsta devenea brusc o scuză. Erai mereu prea mic când era vorba de distracţie, dar trebuia să fii ditamai câinele sur cu barbă mai lungă decât a lui Arsenie Boca, atunci când trebuia să nu faci năzbâtii.

Şi apropo de asta.

3. Toată lupta sindicală e pe umerii tăi. 

Şi prin asta mă refer la negocierea dreptului la distracţie, la luare de decizii, la independenţă. Primul copil e mereu în ipostaza ingrată în care mă-sa vrea să-i aleagă hainele şi în clasa a VI-a, pentru că o parte consistentă a meseriei de părinte e să şcoleşti pe cineva care nu poate să îţi spună că mersi, dar dacă vrea lecţioare, cere.

Primul copil e ăla care îndură grosul istericalelor cu “de ce să te razi la subraţ, ai doar trei floci obosiţi”, “la ora zece să fii acasă” şi “nu, nu te las acolo”. El trebuie să se certe, să şantajeze, să se arunce de la etaj, să îşi ducă un pistol cu apă la tâmplă, să cheme televiziunea locală şi să declare în lacrimi că viaţa într-un asemenea regim de opresiune e imposibilă.

După ce ai înfrânt duşmanul de clasă, adică părinţii, ăia mai mici profită porcin de avantajele negociate de tine la sânge, cu preţul demnităţii tale de om, pentru că şi părinţii sunt suficient de traumatizaţi de lupta dusă cu tine să nu mai încerce să-i ţină sub papuc şi pe restul.

4. Tu le dai statut şi prin şcoli fraţilor tăi mai mici. 

Clasa I. Tu eşti un puştan oarecare, printre mulţi alţii. Dar pentru că ţi s-a tot repetat că trebuie să fii exemplu, decolezi de la sol ca Apollo 15, înveţi fabulos, şi ajungi un nume respectat.

Fraţii tăi mai mici intră după tine cu un golaveraj uriaş, fără să mişte un deget, strict pe prezumţia că, dacă-s ieşiţi din acelaşi vagin cu tine, sunt deştepţi de pocnesc becurile în jurul creierului lor supradotat.

Dacă ştiu materia cât să nu se bâlbâie, au note pentru care tu, pe vremea ta, ai muncit de ţi-a sărit smalţul.

5. Ai perpetuu remorcă după tine. 

Oriunde te duci, “ia-l cu tine şi pe frati-tu”. Un mod de a omorî mai multe probleme deodată, deoarece: a) scapă de necesitatea de a-l supraveghea b) ştiu că tu o să-l păzeşti ca pe ochii din cap, că altfel vezi tu pe dracu c) ştiu că aşa nu faci cine ştie ce tâmpenii, pentru că bestia mică pârăşte totul, cu sadism.

Practic, e o dublă închisoare, unde vă sunteţi reciproc gardieni. Iadul e în ceilalţi, cum spunea ilustrul Jean Paul Sartre.

6) Ăla mic va rămâne toată viaţa puiul mic şi dulce. 

Plusul ăla de răsfăţ, de mânca-l-ar-mama-pe-el-de-îngeraş, rămâne cumva lipit de ultimul copil din serie, chiar când ajunge ditamai hăndrălăul cât muntele. Sigur, unde sunt trei, ia şi mijlociul ţeapa cu retrogradarea în divizia C, şi îmi imaginez câtă satisfacţie răutăcioasă resimte cel mai mare când îl vede pe ţuţi-muţi de până atunci total debusolat, mazilit din poziţia de tezaurul inestimabil al familiei.

Unde, însă, sunt numai doi copii, tu rămâi înţepenit în poziţia perpetuă de ţinător de lumânare şi de a cincea roată la căruţă, şi te tot abţii să sugerezi: “Auziţi. Eu nu vreau să stau în calea iubirii voastre. Unde e groapa de gunoi pentru copiii-rebut? Mă duc de bună-voie, e ok.”

7) Iei periodic bătaie tu, să înveţe ăla mai mic. 

Ok, în rarele voastre momente când nu vă bateţi precum chiorii, colaboraţi. Colaboraţi la ce? Desigur, la făcut tâmpenii. Pe care le faceţi cot-la-cot, participaţie 50%, frăţeşte cum ar veni.

Cine îşi ia omorul după ce se descoperă tâmpenia cu pricina?

Desigur, exclusiv tu. Că tu erai ăla mai mare, care trebuia să ştie mai bine, şi tu trebuia să dai exemplu. Se presupune că ăla mic vede şi învaţă că aşa nu.

În realitate, ăla mic se distrează de minune că te vede luând-o peste bot, pentru că ura pretenţia ta de autoritate (ultima satisfacţie pe care o mai aveai şi tu) cu o frenezie demnă de scopuri mai nobile. De fapt, chiar te atrăsese el în tâmpenie, în ideea să însceneze un flagrant delict şi să-ţi iei bătaie.

8) Trebuie mereu să împarţi. 

Dacă primeşti tu ceva: “Nu fi egoist, dă-i şi fratelui tău!”

Dacă primeşte el ceva şi haleşte ca disperatul: “Hai, lasă-l, dragul de el, e şi el mic şi a poftit.”

***

Foto: pixabay.com.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

12 Responses

  1. Till says:

    Story of my life…

  2. Andreea says:

    Femeie aici, 25 de ani, posesoare de frate mai mic cu 4 ani. L-am iubit si il iubesc ca pe ochii din cap de cand ma stiu, dar faptul ca eu a trebuit sa il cresc, inca de la 4 ani, si a fost “remorca“ mea pana la 14 ani, cand am plecat la liceu in alt oras, m-a facut sa realizez ca eu mi-am trait deja maternitatea inainte de vreme, si nu vreau sa am copii in vecii vecilor, amin. Deh, avantaje si dezavantaje. 🙂

  3. antigelu says:

    Mai sint:
    9) Le faci temele sau lucrarile fratilor mai mici. Obligat. Ai, n-ai timp/chef, etc.
    10) Esti incontinuu tinta turnatoriilor si santajului entitatilor fraternale mai mici. “Te spun la mami ca…” “Daca…, atunci te spun…”. Ca un parinte desarvasit, mamon a cultivat intens aceasta cultura a dezbinarii, dupa principiul divide et impera. Cu megafoanele alea mici, stia mereu tot ce misca in casa cand era la eternul schimb 2.

    Cred ca exista si un avantaj de a fi cel mare, nu trebuie sa porti hainele lor. Ale tale, cand ramin mici, ajung la ei.

    Restul le-ai nimerit.
    1) nu e asa de grav cand odraslele ies la foc automat, la interval de un 1 si ceva numai. Pina apuci tu sa fii constient, esti deja frate la 2-3 altii si nu iti aduci aminte daca ai fost iubit. Asa ca nu simti diferenta. Ba chiar preferam lipsa de atentie, puteam sa imi vad linistit de viata.

    2) nu numai exemplu, ci si singurul caruia i se pune in vedere ca daca el nu face/drege, cine altcineva sa faca? Adica pici “de fraier” mereu.

    3) foloseam metode extrem de unortodoxe sa plec de acasa pe furis. Eram elev emininche, n-am fumat, nu am baut, droguri nu erau pe atunci, eram baiat deci nu aveam cum sa vin gravid acasa, si totusi imi era interzisa orice distractie. A urmat lupta de clasa intensa, asa ca tovarasii mai tineri s-au bucurat de o libertate completa.

    4) Foarte adevarata! Pe oriunde au ajuns, chiar si la facultate, peste tot erau cunoscuti drept “sora/fratele lui Antigelu”. Si aveau imediat linie de credit.

    5) Am fost si remorca, dar low maintenance de tot. Si eram mormant, nu recitam nimic apoi acasa.

    6) Fratelo picolo are vreo 1,80 si 110kg, dar maica-mea se topeste toata cand il vede si nu il scoate deloc din “puiutu lu’ mama”, la 30 si de ani. Plus, desi ea e pensionara si asta “micu” in diaspora, cand vine pe acasa ii marcheaza imediat banu sa se distreze si puiutu ca amu no, sigur nu are bani.

    7) Lovitura cu lingura de lemn doare dupa o perioda de incubatie. Adica o iei, dar doare de rupe dupa inca vreo 2-3 secunde. Pentru asta aveam un cantec “odirididina, odirididina” (omul fuge cu mamonul si lungura de lemn dupa el, o ia pe coaja) si urmeaza “uuu aaa, uuu aaa” (cand iti vine sa decolezi de la durerea de dupa). Ne distram si noi cum puteam.

    Bataia pentru prostiile facute in comun o iei numai tu, drept frate mai mare, pt ca nu-i asa, trebuia sa stii mai bine. Ala micu e doar mic si prost, nu stie.

    8) Mamon acaparase rolul de impartitor, asa ca se intampla rar sa ajunga ceva la tine direct. Trecea pe la mamon und imparteala era facuta in felul urmator: ala micu primeste jumatate si cealalta jumatate se imparte la restul, frateste 😀 Si nu care cumva sa faci greseala si sa tii lucrul bun pentru film, ca atunci ii faci pofta la ala micu si imparti din nou.

    Si, cum zicea si tovarasa Andreea mai sus, dupa ce ai “crescut” ceva frati mai mici, nu prea ai chef sa fii si tu la randul tau parinte.

  4. Lorena Lupu says:

    sorry, bro.

  5. Madlena says:

    Sase frati mai mici. Sa faca altii copii. Eu i-am avut pe-ai mei. De care mi s-a luat si acum la 37 de ani, in epoca lui google maps, cand ma suna ma intrebe cum sa ajunga in cutare loc.

  6. Dan says:

    Ma inscriu in miscarea “mi tu”: detin frate mai mic, ma regasesc in fiecare punct (si inca vreo cateva in plus din pacate), nu simt nici o remuscare ca nu am copii. El are copil, motiv de reprosuri de genul: “dar voi pentru cine munciti, el macar are urmasi?”

  7. antigelu says:

    @Lorena, noi sa fim sanatosi.

  8. apopescu says:

    Ei bine, subsemnata si-a luat respectivele tepe enumerate mai sus culmea, din pozitia de sora mai MICA a puiutului care era mereu bolnavicios si s-a retrogradat automat si definitiv in rol de neajutorat. Ghiciti va rog cine facea temele pentru doi, cara cumparaturile grele, lega sireturile la pantofi neajutoratului si isi lua omorul de rigoare daca “se faceau” nazbatii… Si mai ghiciti si cine in zilele noastre umbla cu remorca pe strada daca vine vorba sa ne luam dupa GPS… Exact.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger