Poșta redacției: Amenințată și lovită de un unchi

Intro: Periodic, oferim iubire cititorului nostru. Nu, Gicu, nu sub formă de sex, stai jos. În schimb, luăm o dramă personală pe care mi-o trimiteţi pe mail, pe birou@lorenalupu.com, şi găsim o soluţie, pe care oricum n-o veţi urma, dar măcar ne distrăm.
Şi misiva:

Astăzi am comemorat un an de când bunicul meu nu mai este printre noi. Un eveniment trist. Şi plin de nostalgie. Aşa se voia a fi. Dar am avut parte de o surpriză neplăcută şi dureroasă. O altă lecție dură din partea vieții. Aceea care adevereşte vechea zicală cu privire la străini şi rude. 

Am fost umilită, înjurată de morți, amenințată şi lovită de către un unchi. Unchi care mi-a inspirat teamă încă de pe vremea în care eram o copilă. Un om care nu ştie să se impună altfel decât folosindu-se de violență fizică şi verbală. Motivul a fost o aşa-zisă insultă din partea mea către el din trecut, insultă pentru care îi prezentasem scuze dorind să aplanez conflictul.

Acest individ a preferat însă să îmi vorbească urât, să se folosească de forța lui ca şi bărbat, să mă trateze ca pe un gunoi, să îmi vorbească de rău părinții, dorindu-le tot ce e mai rău, ştiind că tatăl meu a suferit un AVC acum ceva timp,  în loc să discutăm calm şi civilizat şi să rezolvăm situația ca doi adulți dotați cu judecată rațională. Toate acestea sub privirile uimite ale celorlalți membri ai familiei prezenți în acel moment în curtea bunicii mele.

Această situație mi-a redeschis răni vechi. Mi-a amintit cine am fost şi de unde vin. Mi-a amintit de faptul că nu am fost un copil iubit. Mi-a amintit că în ochii tuturor am fost (şi sunt) o paria. Mi-a amintit de momentele în care plângeam de durere şi frustrare şi eram umilită şi batjocorită. De singurătatea auto-impusă. De faptul că mereu am fost judecată si criticată la sânge de către familie, deşi niciodată nu am cerut şi nu am primit vreun ajutor pentru mine, personal. Mi-am amintit de mama mea care a suferit şi s-a îndepărtat de ei pentru că nu e uşor să te ştii exclus din propria ta familie, familie în care ai fost format ca şi un om nesigur şi din cauza căreia viața ta a fost un continuu calvar.

Această situație mi-a zdruncinat din nou încrederea în oameni. Încredere pe zi ce trece mai puțină. De unde atât de multă răutate într-un simplu om? Unde este inteligența? Unde sunt principiile, caracterul, curajul? Doar un om primitiv şi laş amenință, insultă şi loveşte o femeie, voind să-şi impună voința. 

Mă simt scârbită, şocată şi mă tem. De el. De faptul că mă va lovi pe stradă în plină zi şi că nimeni nu va interveni. De aceea voi lua măsuri legale împotriva lui. 

Mă cuprinde o stare de anxietate şi mizantropie. Oamenii sunt nişte bestii, iar eu mă pricep tot mai puțin să fac diferența între ei.

Dragă X.,

Condoleanțe pentru pierderea bunicului tău. Știu cât de dureros e când dispar oameni care ți-au făcut copilăria frumoasă. E ca și cum ar muri o părticică din tine cu ei.

În context, brutalitatea bovinei despre care vorbești este cu atât mai oribilă, mai fără sens și mai dezgustătoare, iar tăcerea complice a celorlalți, cu atât mai condamnabilă.

La mine în casă, A nu l-ar putea bate pe B (indiferent dacă A și B sunt familie, prieteni sau simpli trecători pe acolo) decât peste cadavrul meu. Este vorba de respectul datorat oamenilor care îți trec pragul.

Sunt puține lucruri care fac o familie o familie, și le-aș enumera acum: iubirea fiecăruia față de ceilalți, sentimentul că ești protejat, siguranța fizică și emoțională. Dacă le avem pe astea, avem o familie. Dacă nu le avem, avem o adunătură oarecare de indivizi.

Cretinul nu avea de ce să dea în tine, nici măcar dacă-l înjurai de mă-sa, că iată ce eșec fulminant a avut mă-sa în a-l educa. Dar mai ales dacă tu îți prezentai scuzele, NU avea un motiv să te brutalizeze. Vezi pe cine din familie poți convinge să-ți fie martor și reclamă-l la poliție. Și dacă nu poți pe nimeni, ne e clar și mie, și ție, că aia nu e o familie, ci niște oameni care sunt întâmplător rude.

Mizeriile astea umane cu accese de violență își permit acest comportament dintr-un singur motiv: convingerea că nu vor exista consecințe, pentru că victima e suficient de slabă și de intimidată să nu ia acțiune concretă. Dar legea e de partea ta. Reclamă-l. Cere ordin de restricție. Și, ce e mai important: nu-ți da ție însăți voie să-ți fie frică de jegos. Repetă-ți cu hotărâre că dacă te mai atinge, îi rupi mâna din cot.

Viața merită trăită într-un singur mod: în echilibru. Genul de oameni ca individul acesta sau ca familiile care nu sunt alături de tine nu sunt factori de echilibru, ci de umilință și de durere. Rupe legătura, și dacă te întreabă de ce, le spui: v-a plăcut să vă uitați cum sunt bătută și să nu faceți nimic? Ce rahat de familie sunteți voi?

Și acum, să atingem ultimul punct care mă îngrijorează în mailul tău: faptul că, dacă un singur prost e violent cu tine, tu îți pierzi subit încrederea în întreaga omenire. Nu întreaga omenire te-a lovit, ci acel singur prost. Și a făcut-o taman pentru că e o mizerie de om.

Nu-i permite prostului să te afecteze la scară macro. Dacă faci asta, el a învins la mai multe niveluri, și exact acesta a fost scopul lui.

Oameni proști și răi au rănit oameni fără apărare din cele mai vechi timpuri. Pentru prostul rău, violența e un hobby. Dar omul afectat de violența prostului poate alege să transforme asta în subiectul principal al vieții lui, sau poate să-și spună că nu îl face pe el un Pumnii-Mei-Minte-Nu-Are, și că în economia generală a vieții lui, prostul e un simplu accident nefericit, cam ca atunci când te împiedici și cazi accidental într-o fecală care se lăfăia pe trotuar.

Recapitulând:

-îl reclami pe idiot la poliție, și iei toate măsurile legale să nu se mai repete. Inclusiv îți informezi prietenii, colegii, persoanele apropiate că ai de a face cu un jeg violent și te temi pentru siguranța ta.

-faci o discuție lămuritoare cu membrii familiei, dacă e normal să fii bătută și ei să stea, să se uite ca la cinematograf. Și dacă nu li se pare nimic în neregulă, te duci acasă, le ștergi numerele de telefon din mobil și uiți că există.

-conștientizezi tu, cu tine, că mentalitatea de victimă nu face decât să-i dea animalului mai multă putere și control asupra ta, și te apuci, tu cu tine, sau cu un psiholog, să-ți construiești o mentalitate de om liber.

-poate iei în considerare posibilitatea de a căuta un job în alt oraș, să iei distanță fizică de oamenii care te-au traumatizat.

Un om liber pe interior e liber și în închisoarea Alcatraz. Un om liber știe că violența și brutalitatea sunt bagajul agresorului, nu al lui, și încasează orice tentativă de abuz cu un marș la coteț pe care poate că nu îl rostește de fiecare dată, dar îl transmite.

Fii un om liber.

Sper că ţi-am fost utilă,
Lorena.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: