Clubul de Filme Vechi: Constantine

Bine aţi venit la Clubul de Filme Vechi. O rubrică în care revedem un film care ne-a plăcut odată, să descoperim împreună dacă ne farmecă în aceeaşi măsură, dacă descoperim ceva nou sau dacă, dimpotrivă, constatăm că nu ne mai place.

Săptămâna asta, am celebrat ziua de naştere a lui Keanu Reeves şi le-am dat urmăritorilor paginii să voteze între mai multe filme ale acestuia. Şi e din nou un moment în care mă simt sincer impresionată de oamenii pe care i-am adunat pe pagină – sigur, mai sunt şi eternii gigei scandalagii, dar, dacă mă uit pe alte pagini, procentual sunt mai puţini. Oamenii mei au ignorat dulcegăriile şi au votat filmul cu adevărat bun. Ăsta – şi donaţiile mai consistente pe paypal – sunt momentele când simt că munca mea aici nu e degeaba.

Probabil că ajută şi faptul că s-a anunţat premiera lui Constantine 2. Recunosc, mi-e puţin frică de ea, pentru că potenţialul de a strica un film fabulos cu un remake sau un sequel bătut în cap e imens în anul domnului 2024, dar hai să credem.

Constantine e un film neaşteptat de complex şi de nuanţat pentru o poveste dezvoltată dintr-o serie de benzi desenate. E infuzat de o simbolistică creştină atât de bogată şi de amănunţită, pe care evident că nu ţi-o serveşte mură în gură, prin urmare, e treaba spectatorului să caute. Sau să nu.

Keanu Reeves joacă rolul lui Constantine, un supererou care exorcizează demoni din fiinţe vulnerabile. E un mediu, în sensul că poate vedea supranaturalul în jur şi poate descinde în iad. Relatată aşa, pare o poveste de benzi desenate, dar e meritul lui Reeves faptul că descoperă umanitatea şi felia de adevăr a unui astfel de personaj şi ţi-o vinde cu atâta simplitate şi onestitate, încât ai sentimentul că vizionezi o dramă psihologică.

Numele lui Constantine e inspirat de împăratul roman Constantin, cel pe care îl sărbătoresc cu mare pompă băbuţele de pe la noi, pentru că el a introdus creştinismul ca religie oficială în imperiul roman. Şi exact ca omologul său Costel din antichitate, Constantine e într-o luptă perpetuă cu demonii. Cei externi care invadează persoane vulnerabile, care încep brusc să facă spume la gură şi să atârne de tavan. Precum şi ai lui din interior.

Destinul lui Constantine e unul ingrat. Salvează oameni, dar ştie că el însuşi e condamnat la iad pentru o greşeală fatală din copilărie, chit că pe atunci nu avea discernământ. Suferă de cancer pulmonar, dar fumează trei pachete de ţigări pe zi. Şi e oarecum bizar pentru noi, în 2024, să vedem cum eroul nostru fumează şi în cabinetul medicului care îl previne că va muri.

Keanu ia aceste date şi îi imprimă eroului său o nelinişte existenţială care se manifestă dincolo de cuvinte şi dincolo de acţiuni. Şi care dă valoare tuturor peripeţiilor filmului. Pentru că intriga e de o îndrăzneală care a şocat şi agitat critica vremii: exact cum Dumnezeu a avut un fiu pe nume Isus, Satana are şi el un fiu pe nume Mammon, iar ce vrea acest Mammon e opusul a ce voia Isus în Evanghelii: să subjuge omenirea şi să aducă iadul pe pământ. Şi dacă bătrânii, Dumnezeu şi Satana, cred în liber arbitru şi în dreptul individual de a alege dacă vrei în iad sau în rai, Mammon e fanul luării cu japca. De aceea, în ultima vreme, încercările de a erupe în formă fizică, prin posesiuni, sunt mai frecvente ca oricând.

Rachel Weisz joacă rolul a două gemene. Isabel şi Angela Dodson. Isabel e sora care şi-a îmbrăţişat înclinaţia spre ocultism şi,prin urmare, a ajuns internată la nebuni, unde, într-o noapte, se aruncă misterios de pe clădire şi moare. Angela e sora care a ales raţiunea şi a devenit poliţist pentru a apăra binele cu instrumentele oferite de lege.

Ştiind că sora ei e o catolică devotată, Angela refuză explicaţia că aceasta s-ar fi sinucis şi ia legătura cu Constantine, care descoperă că această fată este vânată de demoni, întocmai ca el, şi că, întocmai ca el, ea are abilitatea de a-i vedea şi de a-i simţi.

Dincolo de peripeţiile pe alocuri trase de păr, care reunesc un mexican posedat de Satana, care omoară bizoni cu privirea, un popă captiv într-un supermarket imens, unde alcoolul nu curge din sticle, un demon şantajat cu intrarea forţată în rai – scenă la care am râs ca dementa – pe Shia LaBeouf tânăr şi dornic să devină şi el mediu, dar dând gafă după gafă – o Biblie a Satanei şi o pisică de care eroii nu au grijă şi o lasă să fugă pe uşă – wtf, Angela, parcă era pisica soră-tii şi cu cinci minute în urmă, era singurul lucru rămas de la ea??? – dincolo de aceste peripeţii, rămâi cu o supratemă care dă filmului profunzime şi vulnerabilitate.

Mă refer la diferenţa dintre a şti şi a avea credinţă.

Constantine ŞTIE că există demoni. Linia lui de business e să-i extragă din oameni. ŞTIE că există îngeri. Are o relaţie antagonistică de iritare reciprocă cu unul dintre ei, Gabriel, jucat de Tilda Swinton. Dar Constantine nu are credinţă. E blocat în cinismul condiţiei sale de condamnat la moarte şi se învârteşte într-un cerc vicios al disperării şi al urii de sine. În timp ce Manmon îi omoară toţi prietenii, şi Angela riscă să devină maica precistă a necuratului, Constantin înalţă, pentru prima oară, o rugă sinceră şi cutremurătoare către Dumnezeu, şi din momentul ăla începe să VADĂ. Nu doar îngeri şi demoni, ci şi CALEA. Soluţiile care îi apar sunt neaşteptate, creative, eliberatoare şi, tocmai din acest motiv, finalul e de un mare impact.

E atât de smart modul în care rolurile Satanei (Peter Stormare) şi al lui Gabriel (Tilda Swinton) se schimbă la final, pentru că îngerul, devenit invidios pe libertatea de a alege a oamenilor, decide să-l năpustească pe Manmon pe pământ, iar Lucifer, din respect pentru înţelegerea lui cu Dumnezeu şi pentru liberul arbitru, îşi ia fiul de urechi şi îl târăşte înapoi în iad. Binele şi răul sunt două faţete ale aceleiaşi monede, iar credinţa e singura formă de a te ridica deasupra.

Privit prin prisma finalului, Constantine e unul dintre cele mai înflăcărate imnuri de slavă la adresa divinităţii. Dar scena de după credite e atât de inutilă. Nimeni pe lume nu e interesat să-l vadă pe Shia LaBeouf cu aripi.

Frumos vizual, mereu suprinzător, critic la adresa societăţii – iadul ca un oraş modern infestat de poluare, murdărie şi înghesuială – Constantine e o bucurie pentru un iubitor de cinema şi o operă de bază a trendului fantasy dezlănţuit post-Matrix. De aceea e atât de uşor de stricat şi de aceea îmi mărturisesc de acum teroarea legată de sequel. Ca şi în cazul lui The Crow, adevăratul film horror va fi în sufletul spectatorului, văzând în ce hal i-au masacrat unii povestea preferată.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.