Exact cum anticipam ieri: am scris asta și mi s-a umplut pagina de postaci proruşi. În prima jumătate a zilei, am avut treabă şi i-am lăsat să urle singuri, ceea ce au făcut cu mult zel şi patos. Dar după-amiaza, am zis să-mi iau puterea înapoi şi, fidelă principiului de a nu intra din nou în restricţii şi shadow ban, am încercat discuţia politicoasă şi raţională. Am făcut eforturi supranaturale să nu mă las enervată, să mențin tonul calm și să desenez cu blândețe evidentul.
Și evident, s-a ajuns la același refren obosit: ce bine era pe vremea lui Ceaușescu.
Ce aveai pe vremea lui Ceauşescu? Casă şi loc de muncă de la stat. Asigurate, indiferent cât de incompetent erai. Chiar dacă erai imbecilul absolut al fabricii, nu te dădea nimeni afară, că nu avea voie de la partid. Dacă erai imbecilul absolut al fabricii şi pupai c* cu pasiune, erai chiar promovat.
Ce nu aveai? Nu aveai dreptul la nicio decizie personală în rest. Dacă voiai să rămâi celibatar, plăteai. Dacă nu voiai copii, unica soluţie era să o iei în c, pentru că anticoncepţionale ciuciu şi te controlau lunar la muncă, ca pe vaci, să se asigure că nu dispar miraculos sarcinile. Dacă dispăreau, închisoare. Vaccinurile erau obligatorii. Nu stătea nimeni să discute cu tine ce e în ele, ţi le dădeau şi gata. (Amuzant cum mulţi dintre antivaxerii isterici ai lui 2020) şi-au încasat vaccinurile băgate pe gât cu sila Mfără să zică nici pâs.)
Mâncare puţină, pentru că singurul furnizor oficial erau fabricile de stat, iar fabricile livrau cantităţi jenant de insuficiente pentru populaţie. Şi nu decideai tu câtă carne să mănânci. Ceauşescu îţi făcea meniu pe cartelă: un kilogram pe săptămână. Sau ouă. Sau lactate. Sau orice altceva. Mâncai ce se găsea. În general, lucrurile pentru care erai dispus să stai interminabil la coadă, dacă aveai noroc să „prinzi”.
Ca femeie, dacă aveai ghinion de un partener bătăuș, nasol moment, că îți ascultau vecinii plânsetele prin pereți și nu intervenea nimeni. Cel mult râdeau de tine că ești proastă. Empatia nu prea exista. Bărbatul își bătea nevasta, nevasta bătea copiii, iar copiii se băteau unii pe alții. Cei slabi ajungeau să se sinucidă, dar despre aceste sinucideri nu se vorbea. Accentul era pe realizările partidului și pe măreția singurului fiu al poporului.
Aveai întuneric și frig în casă, pentru că îți dădeau și curent, și apă caldă cu țârâita.
Hei, dar aveai casă și loc de muncă pe care ți le păstrai, oricât de prost erai?
DAAAA.
Practic, erai ca un câine adoptat de un stăpân abuziv. Ăla îți dădea culcuș, și în rest, se ștergea la c cu tine, în timp ce îți amintea zi de zi că trebuie să fii recunoscător pentru culcuș.
Într-o țară democratică, treaba stă altfel.
Ai toată libertatea din lume. Poți pleca unde vrei tu. Poți trăi cum vrei tu. Poți învăța ce vrei tu. Poți avea ce inițiativă economică vrei tu. Poți trăi în celibat complet, sau în poliamorie. Poți spune și face ce vrei, cât timp nu încalci libertățile altuia. Dar desigur, ești pe cont propriu, nimeni nu-ți dă nimic pe tavă și dacă nu faci alegeri bune, te lupți cu consecințele.
Și totuși, prostul rage ce bine era când nu avea nicio libertate, dar cineva îi dădea totuși culcuș.
Unii oameni sunt simple animale de companie. Au nevoie de stăpân. Obligatoriu abuziv, că dacă nu, nu știu să aprecieze ce primesc.
Toate dramele din istoria omenirii derivă de aici.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.
Sh*t They Say